DeschidereJPG
Distribuie

„Tinerii aleg arta pentru că a fi artist înseamnă a fi, în primul rând, un om sensibil, un om al trăirilor, al sentimentelor.” Citiți povestea Orchestrei Române de Tineret care deschide Festivalul Enescu pe 30 august, la Sala Palatului, alături de violonista vedetă Sarah Chang și sub bagheta dirijorului Kristjan Järvi.

de Cristian Iohan Ștefănescu, jurnalist

„Tinerii aleg arta pentru că a fi artist înseamnă a fi, în primul rând, un om sensibil, un om al trăirilor, al sentimentelor. Nu fiecare dintre noi caută ceva rigid, de exemplu o meserie de inginer sau de programator, în care stai tot timpul cu ochii în calculator, toată ziua, 12 ore. Omul caută sensibilitate, rafinament… Așa consider că l-a lăsat Dumnezeu pe om. Sensibil, nu rigid. Eu, personal, asta regăsesc în muzică”.

La 22 de ani („aproape împliniți”), Laura Șandru face parte dintr-o specie pe cale de dispariție: tinerii care-și permit luxul de a fi sensibili cu orice risc, într-o lume a prețurilor mai mult sau mai puțin negociabile, o lume a contractelor pe termen limitat și a veșnicelor reinventări profesionale. Este mezina Orchestrei Române de Tineret și nu știe ce-ar face „dacă, Doamne ferește, mi s-ar întâmpla ceva, un deget rupt, dacă n-aș mai putea cânta la vioară. Nu știu ce ar mai reprezenta viața pentru mine”.

IMG_6717

Dirijorul Cristian Mandeal alături de Orchestra Română de Tineret Credit foto: Cristian Iohan Ștefănescu

 

Dinspre sala mare a Ateneului Român se aud colegii Laurei, acompaniind-o pe pianista Plamena Mangova. Este repetiția finală dinaintea unui dublu recital care include Beethoven, Brahms și Mozart. Un regal pentru orice scenă, pentru orice orchestră. Urmează o seară de gală la București cu „la creme de la creme” a tinerimii muzicale naționale și, apoi, a doua zi, o prezență extraordinară, în fața unui public, cel al festivalului March Music Days de la Ruse, obișnuit cu nume grele ale istoriei muzicii, de la Dimitri Șostakovici la Kurt Masur. Două dintre treptele ce duc spre evenimentul anului 2015: concertul de deschidere a Festivalului George Enescu.

„Abia aștept să trăiesc acest moment. Abia aștept să urc pe scena Sălii Palatului. Abia aștept să o cunosc și să cânt alături de Sarah Chang”, exultă Laura, ieșită din crisparea întâlnirii cu reportofonul în semiobscuritatea scărilor spiralate ale Ateneului bucureștean. Anul trecut a câștigat concursul pentru unul dintre cele două poziții de vioară în Orchestra Română de Tineret. „M-am pregătit special. Am aflat de concurs cu o lună înainte și mi-am studiat programul la sânge. Am venit, am cântat și…”

Miracolul de Tineret al României

Se simt bine, pe scena Festivalului Enescu. S-au obișnuit deja, doar o urcă pentru a treia oară. Dar va fi pentru prima dată când li se oferă ocazia de a deschide marea sărbătoare a muzicii românești.

Ce poate fi mai onorant pentru un muzician?

Omul, artistul, trebuie să fie recunoscut. Nu există o mulțumire mai mare decât aprecierea, pentru un artist. Conștiința de sine le este astfel alimentată. Desigur, sunt foarte foarte bucuroși. Și onorați, pentru că este onorant”. Cristian Mandeal este convins că a primit, odată cu bagheta Orchestrei de Tineret, „cel mai frumos dar, aproape de bătrânețe”. Nu îi e ușor deloc. „În fiecare zi sunt pe punctul să… Sau nu. Nu în fiecare zi. Exagerez. Din când în când, da, mi se întâmplă să mă descurajez și să-mi vină să plec”. Ce-l ține în loc? „Eh! Ce să mă țină? Firea! Haha… Propria fire. Nu-mi vine să renunț la ceva pentru care am muncit atât de mult, care a avut rezultate și care, din când în când, are momente de cădere. În cele din urmă, rezultatul contează, nu? Și rezultatul, de obicei, este foarte, foarte bun. Copiii aceștia sunt apă vie și nu pot să spun decât că a fost o mare fericire să am privilegiul să îi întâlnesc”.

Sperăm să fim plini de energie și să deschidem festivalul cu un răsunet.

Lui Marin Cazacu i se datorează această întreagă experiență a „selecționatei naționale” a tinerelor talente muzicale. Violoncelist și profesor, Cazacu duce greul proiectului, sacrificând artistul pentru manager. „Timpul se condensează, da, dar, să știți, nu am suferit nici o secundă că mi-am răpit timp. Investiția într-un asemenea proiect chiar merită. Mi se pare că dacă în această țară nu sunt alte persoane pe care să le văd implicându-se, pentru că își răpesc din timp… Acest proiect l-am creat fără să renunț la nimic.”

Maestrul Mandeal vorbește cu admirație despre Marin Cazacu: „Acest om a reușit să scoată din piatră seacă aur. Fără el, proiectul ar fi fost total de negândit. Pentru mine rămâne un miracol până în ziua de astăzi cum a reușit să construiască acest edificiu, Orchestra Română de Tineret”.

IMG_6791

Orchestra Română de Tineret – detaliu de la repetiții Credit foto: Cristian Iohan Ștefănescu

 

Nu este o invenție românească, acest proiect. Mai toate statele europene au orchestre de copii și tineret finanțate public. „Nu am descoperit noi America”, punctează Cristian Mandeal. Și chiar nu este un moft, acest concept. Orchestra de Tineret a României nu este un simplu proiect temporar ci s-a transformat într-un exercițiu constant de educație complementară. Marin Cazacu este deopotrivă interpret și pedagog. „Cunosc foarte bine sistemul și am constatat multe neajunsuri. Pe scurt: școala merge în direcția pregătirii solistice a tinerilor muzicieni. Or, la terminarea facultății, aceștia nu urmează o carieră solistică. Din contra: trebuie să ajungă într-o orchestra simfonică sau pedagogi. Într-o orchestra simfonică se simt frustrați. Nu au fost pregătiți pentru asta. Li se pare că locul lor nu este acolo”. Starea aceasta de nemulțumire individuală se transmite în calitatea orchestrelor.

Compromisul de prietenie

În 2008, Marin Cazacu a decis ca, împreună cu dirijorul Cristian Mandeal, să le ofere celor mai buni tineri din școlile de muzică ale României șansa de a descoperi „bucuria creativității colective, într-un ansamblu”. Încetul cu încetul, conceptul s-a extins pe trei paliere: Orchestra Română de Tineret, cu muzicieni având vârste cuprinse între 20 și 30 de ani, Orchestra Simfonietta (16 – 20 de ani), și Orchestra Junior (tineri între 12 și 15 ani). Maestrului Mandeal i s-au alăturat alți doi mari dirijori – Horia Andreescu și Gabriel Bebeșelea. Iar pe lângă lecțiile de cântat împreună, tinerii muzicieni au șansa de a învăța să descopere compozițiile unor muzicieni pe care nu apucă să îi abordeze în școală, unde pregătirea pune accent pe individual.

IMG_6971

În timpul repetiției. Credit foto: Cristian Iohan Ștefănescu

 

Evident că selecția instrumentiștilor poate da uneori rateuri. „Puțină lume știe că a fi un orchestrant bun comportă doi factori care nu întotdeauna se întâlnesc în aceeași persoană”, explică Mandeal. „Există o pretenție către individ, o pretenție foarte înaltă către performanța individuală. Dar această performanță trebuie pusă în slujba, în subordinea colectivității. Idealul unui orchestrant este acel om, acel artist care se exprimă plenar pe el însuși, ca individ și ca artist, și, în același timp, cu întreaga responsabilitate și integrare în echipă. Este un lucru greu de făcut. Unii ajung să o facă după un timp de exercițiu, alții nu ajung să o facă niciodată. Există instrumentiști, și asta și în orchestrele profesioniste, care nu sunt capabili să se integreze.”

Cum se coagulează o astfel de echipă? Rafael Butaru este categoric: „Numai prin influența maestrului Mandeal. Am să susțin asta mereu. Dumnealui a instituit o ordine ierarhică profesională. Și prin multă, multă muncă.”

Rafael este concert maestru și veteran al actualei promoții de muzicieni din Orchestra de Tineret. „Toată lumea spune că suntem o familie. Noi chiar simțim asta. Ne înțelegem foarte bine. Chiar dacă suntem fiecare personalități pregnante și foarte puternic definite. Și suntem mulți. Am fost, la cea mai mare distribuție, peste 100; la Ravel am avut, cu percuție, 107. Fiind atât de mulți, am încercat tot timpul, pe lângă orele de lucru și pe lângă stressul inevitabil și oboseala, după foarte multe repetiții și duble, și dimineața și seara, să ne relaxăm și să ne păsuim. Avem un compromis de prietenie, un fel de calmul de după terminarea programului”.

Locotenentul și mezina

Rafael a intrat în orchestră în urmă cu nouă ani. Două luni înaintea concursului nu a făcut nimic altceva decât să repete și să exerseze. Câte zece ore pe zi. „Poate nu am înțeles cât de importantă e șansa asta pentru mine. Dar, chiar atunci, a însemnat o provocare. O foarte mare provocare profesională. Maestrul Mandeal a stat lângă noi și ne-a crescut și ne-a învățat”. Astăzi nu mai are nici un fel de dubiu: anii petrecuți în Orchestră au devenit, între timp, „cele mai frumoase amintiri din viața de muzician”.

Partida viorilor seamănă, cumva, cu un detaliu din Las lanzas al lui Velazquez. Așezat în stânga dirijorului, locotenent al Maestrului, Rafael Butaru nu iese în evidență printre numeroasele arcușuri care urcă și coboară simultan, ca o armată disciplinată la comanda generalului cu baghetă.

IMG_9242

Detaliu de la repetiție. Credit foto: Cristian Iohan Ștefănescu

 

De-abia când se ridică i se observă alura longilină, de săritor la înălțime. Înconjurat tot timpul de câțiva dintre colegi, comunică în permanență. Ascultă cu atenție indicațiile și observațiile pe care i le transmite dirijorul, apoi se pierde printre ceilalți tineri muzicieni. Se-ngrijește de vioară, o revigorează după prelungitul exercițiu, o mângâie. Uneori e grav și preocupat, alteori zâmbește. Dă din mâini mărunt, când vorbește, ca și cum nu ar putea articula sunete fără să-și plimbe degetele pe corzile viorii.

La cinci ani, când a început să cânte, nici nu avea, de fapt, cine știe ce avans cu vorbitul. „Sora mea, care e cu cinci ani mai mare decât mine, făcea pian. A început ca o competiție între frați. Eu eram invidios că ea poate cânta la pian și cânta foarte, foarte frumos. E foarte talentată. De fapt, acum e violoncelistă. Pentru mine era ceva fantastic. Eu de ce nu pot? M-am ambiționat și m-am dus și eu cu sora mea la ora respectivă, la doamna Popa, uite ce-o țin minte, Doamne! Am încercat și eu să cânt la pian, nu am putut. Antitalent. Era mai mult zgomot, lovitură în clape, în albe, în negre”. Ca să-și poată termina ora de pian, doamna Popa l-a trimis într-o cămăruța alăturată și l-a lăsat acolo cu o vioară. „Când a venit sora mea să mă recupereze, eu scoteam deja un sunețel. M-am îndrăgostit. Am spus că vreau să fac instrumentul acesta. M-am dus acasă hotărât, aveam cinci ani – cinci ani și jumătate: eu vreau să fac vioară. De acolo am pornit.”

De la Târgu Jiu a pornit. A trebuit să se mute, pentru că atmosfera în „metropola lignitului românesc” nu era una tocmai favorabilă artei. Nu e singurul. „A trebuit să plec, împreună cu mulți alți colegi care au renunțat la Târgu Jiu și au studiat la Cluj, la București, chiar și în afară. Eu am plecat cel mai târziu dintre toți. Ei au plecat prin clasa a șaptea, a opta, unii chiar într-a cincea. Eu am reușit doar în clasa a zecea”. A ajuns la Cluj, mai întâi la liceul de muzică, apoi la conservator. Acolo, în sala 59 a Academiei, la etajul al 3-lea, l-a asculat prima oară Marin Cazacu, la sugestia lui Răzvan Poptean. A fost admis și „după aproape un an și jumătate, printr-o prestație bună și convingătoare, maestrul Cazacu a propus să fiu concert maestru 2 la câteva concerte, suplinitorul Anei Bogățilă. Dumneaei era concert maestru principal, era Roxana Oprea și eram eu. După care am rămas numai Roxana și cu mine, și ne împărțim programul.”

Laura Sandru 01

Violonista Laura Șandru Credit foto: Cristian Iohan Ștefănescu

 

Laura Șandru provine dintr-o familie de muzicieni. Părinții cântă în orchestra Operei Naționale din București. „Mi-au pus vioara în brațe și m-au dus la școala de muzică. Totul a fost un chin pentru mine. Până în clasa a VI-a. Atunci, în clasa a VI-a, mi-a plăcut foarte mult o piesă, Preludiu și allegro de Pugnani-Kreisler, și de aici a început să-mi placă vioara și să studiez. Și tot atunci am început să simt că nu mai pot trăi fără acest instrument și fără muzică. Face parte din mine, din alcătuirea mea și n-am să pot să las vreodată acest instrument și muzica.”

Dirijorul fermecat

Sâmbătă dimineața. Orchestra repetă uvertura din Flautul Fermecat a lui Mozart. Una dintre cele mai populare piese din repertoriul scenei clasice. Maiestuoasă și solemnă în deschidere, partitura face o reverență și lansează o invitație căreia maestrul Mandeal nu îi rezistă. Mișcările îi sunt ample, dirijează cu toată ființa sa, aproape dansează și parcă ar încerca să se aștearnă asemeni unei umbrele deasupra întregului ansamblu de instrumentiști. „Este tatăl nostru și noi suntem copiii lui”, mărturisește Laura Șandru. O sută de perechi de ochi împărțindu-se între partitură și bagheta maestrului. Din când în când îi întrerupe și le vorbește. „E foarte multă informație pe care încearcă să ne-o inoculeze, la fiecare notă”, explică Butaru. „Sunt atâtea detalii de care trebuie să ținem cont și pe care trebuie să le conștientizăm. Ne cere concentrare 100%, la fiecare microelement, la fiecare motiv. E foarte, foarte important să știm ce cântăm. Să știm caracterul programatic, ce trebuie urmărit, să încărcăm energetic, să avem energie, să nu fie nici un sunet care să nu transmită ceva, care să nu spună, să nu vorbească. Încercăm de fiecare dată să fim concentrați, dar, la un moment dat, e foarte, foarte dificil.” Butaru oftează. Opt ore de repetiții zilnic, timp de o săptămână, nu e puțin lucru. Sigur, oricine merge la lucru timp de opt ore, zi de zi, ani și ani. Cumva nu e același lucru.

Rafael Constantin Butaru 05

Violonistul Rafael Constantin Butaru Credit foto: Cristian Iohan Ștefănescu

 

Rafael Butaru a vrut și el să renunțe. De multe ori. Dar nu a făcut-o. Va trebui, însă – când va împlini 30 de ani. „O să fie gol, după aceea! O să fie un gol care va trebui umplut cu mai multă muncă, trebuie să compensez cu ambiție și să încerc să fac și mai bine meseria pe care o am de făcut zilnic la Opera Națională din București.”

Nu e, deocamdată, cazul să privească atât de departe. Anul acesta, agenda Orchestrei este plină. „În 2008”, rememorează directorul artistic Marin Cazacu, „am început cu un singur proiect. În 2009 au fost deja trei, în 2010 cinci, în fiecare an, apoi, s-a adăugat câte unul. Anul trecut am avut cu acești tineri 12 proiecte comune, care ne-au împlinit într-un fel tuturor cariera profesională: prezența Orchestrei Române de Tineret la festivalul Young Euro Classic pe scena Filarmonicii din Berlin, cea mai prestigioasă sală de concerte din lume, unde orchestra a lăsat o impresie pot spune chiar formidabilă, pentru că presa germană a notat cum rar am mai auzit să se noteze pentru o orchestra atâtea adjective la superlative; apoi, prezența la Roma, la Paris și Strasbourg, la Ravello, în cadrul unui festival în Italia. Anul acesta am avut festivalul de la Ruse, din Bulgaria, deschidem Festivalul Gustav Mahler din Italia, festivalul de la Aix en Provence din Franța, vom cânta la una dintre cele mai importante săli de concerte din Austria și din Europa, Konzerthaus din Viena… Iată!”

Directorul unei orchestre de cinci stele

Marin Cazacu aleargă de colo colo. E când pe scenă, printre muzicieni, când în culise, asigurându-se că nici un detaliu din progamul orchestrei nu rămâne abandonat la voia întâmplării. Le programează trezirea, pentru ziua următoare, le aduce invitații pentru părinții veniți de departe, se mută, în sala goală a Ateneului, de pe un fotoliu pe altul, ascultă atent fiecare instrument în parte, aplaudă entuziasmat, e mândru de muzicieni. „Nu vreau să o spun eu dar sunt alții care o spun: această orchestră de tineret este una dintre cele mai bune din Europa.”

În cele trei orchestre „sunt selectați 200 și ceva dar la audiții au fost peste 600, până acum. Sunt cei mai buni dar și cei mai potriviți pentru acest tip de ansamblu orchestral. Sunt selectați nu doar după criterii profesionale ci și în virtutea calităților lor de comunicare, de socializare – și reușesc să aibă puncte comune în toate dimensiunile profesionale și umane. Nu este suficient să fii un bun instrumentist ci trebuie să poți comunica, să fii un partener de colaborare ideal pentru cel de alături și să poți să nu ai nici un fel de invidie, gelozie și ce se mai întâmplă în grupuri, de obicei”.

Părăsește sala Ateneului pe o ușă camuflată undeva în laterala scenei. Revine în câteva minute pe intrarea de lângă loja principală. N-are stare dar zâmbește. E fericit. Obosit. Dar fericit. Chiar are o echipă extraordinară.

Premiera mondială, toamna trecută, a simfoniei care acompaniază capodopera cinomatografiei mute Cutia Pandorei a fost un succes enorm. Aparițiile pe scena Ateneului din acest an s-au încheiat toate în standing ovation. Iar la Berlin, în 2014… „Orchestra poate ține fără nici o problemă ritmul cu vârfurile scenei internaționale”, scria cronicarul radioului public german, după prezența pe scena lui Young Euro Classic. Cristian Mandeal, scria același cronicar, „este un pedant veritabil”, la care nici cel mai mărunt amănunt nu trece neprelucrat și nepus la punct, astfel că „și cele mai stufos orchestrate compoziții par suple”. Sunt cinci stele de cultură în evaluarea cronicarului german. Cinci stele pentru un program complex care a inclus Theodor Rogalski, Aram Hachaturian și Strauss (Richard și Johann-fiul), și Patetica lui Ceaikovski. Cinci stele! Maximul.

Großartig, explică legenda. Magnific. Grandios. „De unde își iau acești tineri experiența de viață fără de care nu se poate ajunge la miezul muzicii? Se vede treaba că au repetat până la prăbușire!”

Nimeni nu e profet în țara lui? Organizatorii Festivalului Enescu par să nu gândească la fel și au ales să-i ofere profetului ce-i al profetului. „Sperăm să fim plini de energie și să deschidem festivalul cu un răsunet. E o mare onoare și sperăm să iasă așa cum ne așteptăm, cât mai bine. Noi știm că putem. Alții știu că putem. Noi trebuie să dovedim acum că suntem indispensabili pentru peisajul cultural, mai ales în România, pentru că aici încercăm să creștem cât mai mult. Eu sunt un pic subiectiv – și trebuie să fiu. Dar, din punctul meu de vedere, Festivalul Enescu înseamnă șansa Orchestrei de Tineret de a se arăta foarte valoroasă, dacă nu chiar cea mai valoroasă orchestră dintre cele românești.”, conchide Rafael Butaru.

Screenshot 2015-08-11 18.48.33

Tinerii aleg arta pentru că a fi artist înseamnă a fi, în primul rând, un om sensibil, un om al trăirilor, al…

Posted by George Enescu Festival on Tuesday, 11 August 2015

Distribuie