Timp, curaj și concentrare: întâlniri titanice pe scena Festivalului Enescu 2017

Autor: Festivalul Enescu

Există un imprevizibil al primelor minute dintr-un concert. Un freamăt al adaptării, uneori al așteptărilor. Câteodată conexiunea se produce instant, alteori e nevoie de un pic de timp pentru ca muzica să se crească interior, caz în care  sfatul meu pentru melomani e să nu intre în panică: e greu să de dezbraci de haina realității și să intri într-un Univers cu totul și cu totul aparte.

Text de Sabina Ulubeanu, compozitoare

Așa s-a întâmplat atunci când Daniil Trifonov a cântat primele acorduri din concertul 2 de Rahmaninov. Nimic din apariția sa delicată nu prevedea ce a urmat în seara de 9 septembrie 2017 în Sala Mare a Palatului și surpriza a fost pe măsură.

Trifonov e un pianist cu o forță interioară copleșitoare. De asta nu e întâmplătoare alegerea unui tempo ușor mai lent în partea întâi a concertului. Te forțează să faci efortul concentrării, chiar dacă ai gândurile împrăștiate. Acordurile din debutul părții întâi, cântate sobru, interiorizat și profund,  condensează în ele toata greutatea unei lumi demult apuse, o lume în care ai răgaz să simți totul pînă la capăt, de la legendara depresie de 3 ani până la asumarea unui romantism târziu căruia Rahmaninov i-a fost credincios, pentru că nimic nu e mai important pentru un compozitor decât  curajul propriei voci, fie aceasta avangardă sau retro.

Trifonov e totodată un pianist serios. Nu-și permite nicio îndulcire exagerată a temelor celebre, virtuozitatea lui e submisă sensului muzical. Domină cerebral în nuanțele tari  și reușeste culori aproape insuportabile în pianissimo. Un exemplu : cadența părții a doua a sunat aproape impresionist, parcă niciodată n-am fost mai conștientă de pedala ținută pe ultima frază a fragmentului ce închide cadența, fragment în care pianistul și-a dat timp.
Aici cronicarul profită de ocazie să-l introducă pe eroul serii în acțiune. Trifonov și-a dat timp, iar Valery Gergiev a transformat acest timp într-una din cele mai complexe și invăluitoare expuneri orchestrale. Nu a fost un acompaniament, a fost un dialog, o preluare febrilă a stărilor solistului, o urmărire subtilă a goanei nebune din partea a treia, o exacerbare timbrală a ideilor- de neuitat rezonanța contrabasurilor, instrumnetele fiind plasate în stanga, lângă vioara 1, astfel că fugato-ul din partea a treia mi-a sunat aproape a muzică spectrală.

La doar 26 de ani, Daniil Trifonov nu este departe de vârsta la care Rahmaninov a scris acest concert, și chiar de azi tinerețea e sinonima cu lejeritatea, interpretarea sa a reușit să iasă din clișeu, toată profunzimea acestei muzici fiind atât de bine integrată în viziunea sa, deopotrivă generoasă și personală.

Îndelung aclamat, a revenit pe scenă, iar bisul a dezvăluit o Fantaisie-Impromptu de Chopin impetuoasă, și din nou la limita suportabilității în intensitatea pianissimelor mediane. Un moment aproape dureros, în care parte din public a început să șușotească aproape ca un geamăt, moment ce mi-a adus aminte de legendara poveste cu Sviatoslav Richter, la inceptul anilor 60, la care publicul bucureștean a avut o reacție identică, in timpul sonatei Appassionata de Beethoven.

Partea a doua a concertului a pus față în față trei legende; Simfonia a IV-a de Anton Bruckner, orchestra Filarmonicii din München- epitomul tradiției, formată în sunetul brucknerian – și dirijorul Valery Gergiev. Cred că niciodată n-am ascultat această simfonie mai atentă. E ușor să închizi ochii și să te lasi dus de extinderea spațială și temporală a armoniilor bruckneriene, orchestrate atît de complex și totodată eficient, atît de convingător de parcă o altă variantă nu ar fi niciodată posibilă în istoria muzicii.

Acum m-am concentrat pe cum se transormă cvintele in octave, octavele în game ascendente și descendente, lipsa oricărei prejudecăți in folosirea tehnicilor simple, precise: model cu două secvențe, preluarea ultimelor doua note dintr-un motiv și construirea unei întregi secțiuni doar cu acestea, melodiile care se transforma în coral, palma ironică peste toate bancurile cu violiști- e de ajuns să asculți tema din partea a doua ca să le uiți pe toate-, uimitoare lejeritate a temelor expuse la corzi, căci umor nu prea e la Bruckner, dar lejeritate e din plin, și e înălțătoare până și aceasta, și peste toate Unisonul, acel Unison suprem, explozia din partea a 4-a care te aduce așa de frumos în realitatea vieții compozitorului: organistul care și-a câștigat pâinea în  Sankt Florian, a concertat la Bayreuth într-o biserică nu prea mare. pentru a-l vizita pe Wagner, și care a pus apoi orga în orchestră: un singur sunet, 100 de instrumente ca unul singur și culori parcă mulate pe fiziologia modernă a respirației si a lecțiilor de mindfulness.

 Și peste toate, Gergiev.

Cu o precizie a simțirii aproape de speriat, și totodată cu respirație largă, cu savoarea relevării fiecărui compartiment orchestral și cu plăcerea dezvăluirii amanuntelor, peste care pluteau toate influențele muzicii de până și după scrierea aceste simfonii, cu un răspuns formidabil  la fiecare gest din partea Filarmonicii din München.

La final, am rămas cu impresia că seriozitatea din primele acorduri cântate de foarte tânărul Trifonov și  timpul pe care și l-a acordat s-au sublimat în această simfonie de Bruckner, o muzică  ce mi-aș fi dorit să nu se incheie niciodată.

Și ce bine că, de fapt, muzica e timp și nu se termină niciodată….