afis proiect Nescu
Distribuie

Proiectul N-escu,  inițiat de Muzeul Național George Enescu și realizat în parteneriat cu CIMRO, aduce împreună  nouă dintre compozitorii reprezentativi ai tinerei generații de muzicieni români, cu  șapte cu lucrări în primă audiție și trei creatoare  la organizare.

Text de SABINA ULUBEANU, compozitoare

În secolul 21 compozitorul este obligat să investească energie și idei  și în propagarea creației sale. Și o face cu bucurie și responsabilitate, demolând mitul artistului din turnul de fildeș.

De aceea m-am hotărât să îmi întreb colegii cum  și-au conceput Variațiunile pe tema 1 din Simfonia 1 de George Enescu, ce înseamnă Proiectul N-escu, dar și despre  viața și  meseria de compozitor în România actuală.

Mi-au răspuns cu toata gama de emoții posibile:  energie, umor, autoironie, dar și cu sensibilitate, poezie,  seriozitate sau optimism.

Unii dintre ei  chiar au avut curajul autocaracterizării. În ordine :

Sebastian Androne

Sebastian Androne: Născut de lună plină, pe 18.07.89 din părinți cu înclinații muzicale. Studiul formal al muzicii: Liceul „Tudor Ciortea”, Brașov. Clasa a V-a: oră opțională de notație muzicală în software-ul Finale. Instrument: clarinet. Consecințe? Atracție irezistibilă față de compoziție și față de aparatul orchestral. Rezultat: între 2004 și 2008 – peste 50 de lucrări, dintre care o uvertură simfonică science-fiction , un poem simfonic, o simfonie în 3 părți și un balet pentru orchestră mare. Ultima constituie și lucrarea cu care își câștigă accesul în Universitatea de Muzică din București cu notă maximă. Apar concursuri în compoziție, premii, burse, workshop-uri, deplasare Erasmus în Birmingham, licență, disertație, și mai multe workshop-uri, câștigă concursul Enescu – secția muzică simfonică, intră la doctorat cu notă maximă. În prezent, anul II de doctorat. Din ianuarie 2016 se îndreaptă către Conservatoire National Supérieur de Musique et de Danse de Paris, tot prin programul Erasmus. Îi place storytelling-ul. Mult.


Vlad Baciu

Vlad Răzvan Baciu :  mă bucur de viață, cu oameni. Îmi plac zâmbetul, marea și piscurile. Adulmec esteticul (chiar și acolo unde încearcă să se ascundă). Compoziția și dirijatul mă definesc și se manifestă energic, uneori parcă, independent de mine.

Mihai Maniceanu

MIhai Măniceanu: sunt compozitor și pianist

MIhai Murariu : Pentru cei care nu mă cunosc, eu sunt acela despre care ai putea spune că mă ocup cu orice altceva în afară de muzică clasică. Mărturisesc că mă amuză de fiecare dată surpriza “revelației” domeniului de activitate.


Serban Marcu

Șerban Marcu: brașovean, adoptat de Cluj. O doime pianist, o pătrime corist, o optime clarinetist, o șaisprezecime violoncelist. O doime cadru didactic (armonie, aranjament coral și ce se mai nimerește) și o doime compozitor (mai mult vara, în vacanțe și în timpul liber). Scriu mai ușor muzică cu text sau cu „poveste” decât muzică pură. Pun adesea pe muzică versurile lui Blaga, și îmi place și mitologia greacă. Alteori mă preocupă ideea de „muzică umoristică”. Scriu puțin, mă apuc foarte greu de lucru, dar după ce se „sparge gheața” muzica începe să curgă.

Următoarea întrebare a fost legată de proiectul propriu zis.

Compozitia e o actiune solitara. Am fost curioasă să știu : cum se simte să lucrezi împreună cu alți compozitori la același proiect?. Pentru Șerban Marcu  „din nefericire, chiar și atunci când lucrezi împreună cu alți colegi în proiecte comune, compoziția tot o acțiune solitară e”. Partea pozitivă?  .„Am făcut parte din mai multe  proiecte de acest fel. Mă stimulează ideea că mai mulți compozitori primim aceeași sarcină componistică și sunt mereu curios să văd în ce direcție zboară imaginația fiecăruia”.

Sebastian Androne are o opinie diferită „ Nu cred că am simțit că sunt mai puțin sau mai mult solitar. De fapt, chiar dacă, fizic vorbind, compoziția e o acțiune solitară, eu nu o simt așa. Poate doar la începutul piesei. Atunci… „solitar” e o descriere perfectă.”

Viața de compozitor nu este una foarte simplă, așa că trebuie să revenim un pic cu picioarele pe pâmânt. Se poate trăi din compoziție în România? Răspunsurile au adus un rar consens discuției noastre, iar Diana Rotaru  a sintetizat : Dacă ne referim la un absolvent de compoziţie „clasică” (un termen complet eronat, dar din nefericire în uz), proaspăt ieşit de pe băncile Conservatorului, în mod categoric NU. De altfel, niciun artist nu e pus la mare preţ astăzi, cu excepţia poate a celor care aleg proiecte (mai) comerciale. Nu că ar fi ceva rău în asta. Ca să îl parafrazez pentru a suta oară pe fostul meu profesor, Dan Dediu, compoziţia este o vocaţie de martir. O faci din pasiune, cu o doză nu numai binevenită, dar şi obligatorie de inconştienţă. Pe afară se poate trăi cel puţin parţial dintr-un sistem destul de bine pus la punct de “comenzi”: un ansamblu, o orchestră sau o societate culturală comandă o lucrare la care compozitorul munceşte câteva luni bune, după care este remunerat şi invitat la concert. La noi încă se merge pe sistemul “scriem pe prietenie” şi “bine că ţi se cântă piesa”. Faptul că lumea componistică este încă extrem de prosperă – în sensul că se scrie nu numai mult, dar în general bine şi competitiv la nivel internţional – îmi confirmă faptul că dragul de sunet este extrem de bine implementat in ADN-ul românului. Singura soluţie de a supravieţui pentru un compozitor este de a intra în învăţământ sau de a fi foarte maleabil.

Dacă vreți să știți  cum mai arată ziua de lucru a unui compozitor, Șerban a descris-o minuțios : „În cazul meu, ziua de lucru începe dimineața și e întotdeauna foarte agitată. Oscilez mereu între „ce idee bună! ” și „ce idee tâmpită… ”, în legătură cu aceeași idee, bineînțeles. Mă apuc foarte greu de o piesă nouă și nu încep niciodată să scriu note înainte să am o imagine cât de cât clară despre piesă în ansamblu (care e poanta, eventual care e dramaturgia, de unde pornește piesa și spre ce se îndreaptă). Lucrez mai bine dimineața. Seara fac corecturi și finisaje.” Sebastian este un adevarat Millennial: Trezit, spălat, mâncat (dacă e timp), (facebook), compus – deci stat la pian/în fața partiturii nescrise încă, până nu mai poți dacă e deadline-ul apropiat (și dacă nu e – stat la pian până nu mai poți – pentru că dacă inspirația nu te găsește muncind?), mâncat (dacă e timp), (e-mail), compus din nou, (facebook), mâncat, dormit (dacă e timp), pentru Vlad fiecare zi  vine cu varianta ei și lucrează foarte bine noaptea spre dimineață, dupa ora 3, iar Diana crede că este  „ca ziua oricărui om de pe lumea asta, numai că se adaugă o obsesie (ne)sănătoasă pentru muzică şi un dram mare de zăpăceală”.

Am riscat o întrebare dificilă pentru lumea pulverizată, atomizată în care locuim.  Există o mișcare de generație a compozitorilor mai tineri din România?

Răspunsurile au fost împărțite între considerații silistice și eforturi comune: iată două poziții foarte ferme:

Diana Rotaru

Diana Rotaru : Da. O spun cu bucurie şi cu mare mândrie. Nu ştiu dacă se poate vorbi de un unic ţel artistic, pentru că în România există o diversitate estetică destul de importantă – şi impresionantă – , dar cred că fac parte dintr-o generaţie unită de o pasiune pentru muzica şi arta nouă, o generaţie care şi-a dat seama că nu poate să stea “pe bară” şi care, în plus, este capabilă de respect reciproc, indiferent de orientarea stilistică. De când am terminat facultatea, cu un trist sentiment că muzica pe care o iubesc e sortita pieirii, au apărut tot felul de proiecte iniţiate sau co-iniţiate de compozitori: festivaluri (“Timsonia” la Timişoara, “InnerSound” la Bucureşti, “Icon Arts” la Cisnădie/Sibiu), ansambluri (Propuls, ICon Arts, ATEM, SonoMania, Bucharest Winds), s-au dezvoltat numeroase evenimente care ies din zona convenţională (Sâmbăta Sonoră, Irinel Anghel) şi care şi-au creat un public propriu, vorace şi fidel. Am onoarea să fac parte din organizarea a două dintre aceste proiecte (“InnerSound” şi “SonoMania”).

Mihai Murariu

Mihai Murariu : Nu cred că există ceva ce am putea defini drept mișcare de generație. Dar asta nu înseamnă că nu mișcăm . Există tot felul de inițiative de natură să promoveze aceste noi generații de compozitori, unele de moment (concerte, recitaluri, chiar proiectul de față), altele de cursă mai lungă (festivalul Innersound, de ex)(….) important este până la urmă să se întample cât mai multe lucruri. Dacă facem destulă gălăgie, vor observa și alți că existăm. La nivel de idealuri, cred că toți ne dorim cam același lucru: să ne facem auzită propria voce artistică, să spunem ce avem de spus cât mai multora.

Pentru tinerii compozitori din România, George Enescu înseamnă foarte mult, și încă ceva în plus. Pledoariile lor pentru muzica enesciană sunt emoționante. I-am întrebat și care este lucrarea preferată:

Diana Rotaru : George Enescu este nu numai un talent şocant, dar şi primul compozitor român care a spart bariera “provincialismului” şi a creat un limbaj profund original din îngemănarea unor tehnici şi forme occidentale cu un fond arhaic românesc. Un exemplu extrem de celebru este superba Sonata a III-a pentru pian şi vioară “în caracter popular românesc” – preferata mea, împreună cu “Carillon Nocturne” (prima piesă “spectrală”!). Mi-aş dori tare mult să fie promovat mai mult pe plan internaţional, pentru că muzica lui este o bijuterie.

Șerban Marcu : Părinții mei au un disc vechi de vinil cu Rapsodiile și Poema, deci „șlagărele” le-am ascultat des de când eram mic. Prima piesă pe care am cântat-o a fost Suita în stil vechi (nu pricepeam la vremea aceea ce înseamnă „în stil vechi”…), urmată, câțiva ani mai târziu, de Cantabile și Presto (la pian). Am realizat mai târziu că Enescu era, de fapt, (și) altcineva. Cel din Oedip, din Simfonia de cameră, din Sonata a 3-a pentru vioară și pian, din Impresii din copilărie. Oedip a fost primul spectacol pe care l-am văzut, ca tânăr student, la Opera din Cluj, și am fost fascinat de fiecare minut de muzică. Nu mi-am dat seama cum a trecut timpul. Lucrarea preferată? Greu de răspuns…

Mihai Măniceanu: Încă îl descopăr pe Enescu, cu fiecare an care trece îmi schimb perspectiva asupra creației lui. Octetul de coarde, datorită faptului ca m-am regăsit în această lucrare atunci când eram adolescent.

Sebastian Androne: Enescu… Un supraom, cred… Un arhetip, un model către care pot doar să tind, la nivel profesional și uman, menținându-mi individualitatea, desigur. Muzica lui, pentru mine? Printre cele mai „vii”, plină de o vitalitate profundă, din care descoperi ceva nou după fiecare reascultare. Octuorul, Voix de la Nature și Simfonia a II-a… Nu aș putea alege dintre acestea trei.

Vlad Baciu: Pentru că mereu sunt ispitit de complexitate, mi-ar fi greu să aleg doar o lucrare enesciană. Cu toate acestea, îmi aduc aminte când în anul II de facultate, m-am trezit într-o dimineață cu ideea de a merge la Biblioteca UNMB pentru a împrumuta partitura generală a operei „Oedipe”. Zis și făcut. A fost mai greu de transportat. Nu încăpea în niciun ghiozdan, deci trebuia cărată la braț (motiv pentru care privirile trecătorilor erau mereu atrase). Ajuns acasă, cu partitura în mână, am audiat întreaga lucrare dintr-o suflare. Pentru mine a rămas un reper al meticulozității, al măreției, al genialității…

Tineri, tineri, dar  suntem mereu cu ochii și sufletul la cei care le-au făcut posibil drumul în lumea compoziției. Așa ca neapărat am ținut cu toții să răspundem la întrebarea: Publicul larg nu cunoaște foarte bine compozitorii români. Dacă ar trebui să faci o singură recomandare, care ar fi aceea? De ce?

Diana Rotaru: Mare public ar trebui să cunoască şi generaţiile care i-au urmat lui George Enescu, mai cu seamă cea din care au făcut parte Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah, Aurel Stroe, Anatol Vieru sau Myriam Marbé. Din punct de vedere cultural, le datorăm la fel de mult ca şi lui Enescu.
Referitor la o singură recomandare, Diana spune : Fără a-mi cere scuze: Doina Rotaru. Unul dintre cele mai personale şi emoţionante limbaje pe care le cunosc, a topit influenţele româneşti tradiţionale – şi, prin alianţă de ţel estetic, enesciene – într-un ţesut miraculos de vaiere, bocete şi doine stilizate, rafinate şi hipnotice. Plus că m-a creat pe mine.

Șerban Marcu : Este greu de ales un singur compozitor, dar dacă ar fi să mă limitez la un singur nume cred că Sigismund Toduță merită să fie cunoscut mai bine. Are o sensibilitate extraordinară, un simț al detaliului și al culorii care m-au făcut să mă îndrăgostesc de multe dintre lucrările lui, de la miniaturile corale sau instrumentale la monumentalele Miorița și Meșterul Manole. Poate că nu e „la modă” în zilele noastre, dar eu sper că sensibilitatea și calitatea nu se demodează niciodată.

Mihai Măniceanu : Aurel Stroe, pentru originalitate, complexitate și prospețimea conținutului.

Sebastian Androne : Diana Rotaru, dintre compozitorii tineri. De ce? Pentru că atunci când îi asculți muzica ești teleportat(ă)! E o muzică onestă, extrem de verosimilă, fantastică, plină de culoare și emoții. Recomand „Shakti” sau „enter no silence” !!!

Mihai Murariu : Cu riscul de a fi previzibil (doar i-am fost student atâția ani), l-aș recomanda pe Dan Dediu. Pe lângă meșteșugul său extraordinar, invenția sa permanentă, giumbușlucurile stilistice, inteligența și umorul omniprezente în muzica sa (fără a exclude o latură profund tragică) îl fac să fie un fel de Jack-of-all-trades, un compozitor în muzica căruia fiecare poate găsi ceva ce îi vorbește în mod direct.

Vlad Baciu: Dacă ar fi să fac o singură recomandare, aș enunța (fără vreo anumită ordine): Octavian Nemescu – măreție, Dan Dediu – creativitate în toate planurile, Doina Rotaru – o lume necesară lumii noastre, Nicolae Coman – melodicitate minuțioasă, plină de expresie, Ștefan Niculescu – arhitect de catedrale sonore.

Sabina Ulubeanu

Sabina Ulubeanu: Tiberiu Olah. Pentru că muzica lui e emoție pură, pentru că atunci când îl ascult am senzația că e ce ar fi scris Beethoven în a doua jumătate de secol 20, pentru că e un simfonist desăvîrșit, pentru că nu m-a lăudat decât de trei ori în trei ani, și așa am avut certitudinea că e atunci când o spune, e cu adevărat bine.

La final, iată de ce Proiect N-escu, pe 17.09 ora 17 la Muzeul Național George Enescu este de neratat :

Șerban Marcu : Șapte compozitori tineri, în 2015, au lăsat o muzică scrisă acum mai bine de o sută de ani să le stimuleze imaginația și să-i provoace să dea, fiecare, propria replică. Pe mine asta mă face curios. Cred că aș fi fost curios și dacă nu eram unul dintre cei șapte.

Sebastian Androne:  Dacă nu veniți, nu are cum să vă placă. Dacă veniți, există acolo o șansă (sau chiar mai multe) ca măcar una din piese să aibă un efect asupra dvs. pe care nicio altă muzică nu a mai avut până acum. Pentru că fiecare compozitor e diferit și fiecare piesă reflectă ceva și spre deosebire de capodoperele trecutului, aceste piese – deși încă nu știm dacă vor face față testului timpului – reflectă contemporaneitatea în care ne aflăm, reprezintă oglinzi ce reflectă lumea de azi, cu bune și cu rele.

Mihai Murariu : un astfel de proiect este ca un fel de inventar al unei părți din generația actuală de tineri compozitori. Este un eveniment de tipul “porțile deschise” în care fiecare din protagoniști își poate etala specificul tocmai datorită pornirii de la același numitor comun, tema simfoniei I. Dacă vă interesează cât de cât generația noastră, iată o bună ocazie de degusta câteva soiuri…de soi.

Vlad Baciu : Pentru curiozitatea care ar trebui să jongleze printre timpuri: premiera Simfoniei 1, op. 13 din 21 Ianuarie 1906 la Théâtre du Châtelet din Paris, dirijată de Édouard Colonne și 17 Septembrie 2015, ora 17:00 (cu variantele ei bucureștene, sub formă de cvartet, trio, duo sau chiar solistică.

Distribuie