Opera 9 – noul Oedip în viziunea a 9 tineri compozitori

Autor: Festivalul Enescu

Opera9: o mini-operă nouă, cu nouă scene / piese compuse de nouă (tineri) compozitori diferiţi – este al doilea eveniment desfăşurat în cadrul proiectului N-Escu, iniţiat de către compozitoarea Adina Sibianu, alături de Muzeul Naţional George Enescu. Prima concretizare a avut loc în urmă cu doi ani, tot în cadrul festivalului Enescu şi a avut ca temă şi provocare reinterpretarea, într-o notă componistică personală, a unui motiv-cheie din opera enesciană: motivul muzical ce deschide Simfonia I în Mi bemol major, op. 13.

***

Text de Irina Vesa, compozitoare

Ideea proiectului N-Escu este proaspătă, necesară şi benefică, atât pentru compozitori (care au ocazia de a se ,,conecta’’ la o figură muzicală atât de emblematică pentru cultura românească) cât şi pentru public, întrucât acel element de familiaritate are potenţialul de a fi un liant între ascultător şi muzică (fapt util în demersul de a educa şi apropia publicul de această lume, a muzicii noi).

Opera9 înfăţişează povestea lui Oedip intr-un altfel de context, cel al zilelor noastre. Personajele şi situaţiile sunt adaptate modernităţii, prin intermediul unor elemente ce pentru noi, astăzi, sunt familiare (smartphone-ul, psihoterapeutul). Această viziune poate deschide noi discuţii, fiind o oglindă în care să privim probleme ce ne sunt actuale (relaţia noastră cu tehnologia fiind una dintre ele).

Prologul instrumental al Operei 9 începe, la fel ca Preludiul operei Oedipe, cu un singur sunet, din care se înfiripă motivul muzical dominant al lucrării, realizat prin transpunerea în note a numelui lui Enescu: En (mi) – ES (mi bemol) – Cu (do). Aceasta este semnătura muzicală a lui Enescu, este motivul melodic cu care Enescu își începe capodopera (…). Sursă muzicală sau doar pretext, semnătura muzicală a lui Enescu își va lăsa amprenta asupra tuturor celorlalte lucrări înglobate în proiectul modular Opera 9.”, spune Adina Sibianu, autoarea Prologului.

Deschiderea naşte sunetele din tăcere, o tensiune ce s-a construit rapid şi a pus pe tavă sugestii ale dramei ce urmează; un început potrivit ca atmosferă şi conţinut muzical, aşa cum trebuia să fie şi, într-un fel, nu mi-l pot imagina altfel.

Scâncete de bebeluşi (preînregistrate, desigur) repetate, suprapuse, au creat unicul fundal al următoarei piese, care însă nu a sunat deloc a gol întrucât a început un Cântec de leagăn (Gabriel Mălăncioiu), cu mezzosoprana Antonela Bârnat. Pot spune sincer că am fost profund mişcată şi impresionată când am auzit-o; o voce cu adevărat frumoasă, plină, catifelată, a umplut spaţiul cu cea mai caldă textură… Aşa cum ne-a obişnuit, Gabriel Mălăncioiu a creat un moment sensibil. Linia melodică, deşi simplă (aşa cum o cere un cântec de leagăn) a avut atât căldură maternă cât şi încărcătura unei tensiuni latente. Regăsim şi în această piesă motivul-semnătură enescian.

Tenta de umor a fost adăugată odată cu momentul Oraclify (Sebastian Dumitrescu). Adus în contemporaneitatea atât de încărcată de tehnologie, oracolul devine atotştiutorul sfătuitor din telefonul deştept. Oedip (basul Iustinian Zetea) se află într-un confuz conflict cu inteligenţa artificială ce pare a avea mai multă putere şi cunoştinţe decât ar trebui (prevestindu-i crima). Atmosfera sonoră a fost una de mister digital (s-a folosit mediul electronic, alături de restul ansamblului instrumental); muzica în sine mi s-a părut potrivită şi anumite gesturi sonore mi-au rămas în memorie. ,,Eşti un virus?’’ / ,,Tu eşti un virus’’ (citatul de faţă a fost simpatic; altfel textul mi s-a părut totuşi cam slab sau facil, dar voi reveni asupra acestui punct mai târziu…).

Moartea lui Laios  (Cristian Bence-Muk) – un moment din păcate neconvingător. Muzical s-a aflat pe un traseu potrivit, coeziv cu restul pieselor, dar dramatismul, elementul esenţial al scenei, a fost cumva scăpat din mână, dezlânat. Laios este ucis într-un accident de maşină (anticipat de o fugă la şase voci), urmează un dialog simplu (între Oedip şi Iocasta), direct, ce se vrea veridic dar cumva, în forma cântată capătă o tentă uşor ridicolă… Personal găsesc problema undeva la mijloc, atât în textul în sine cât şi în aşezarea lui muzicală… Fragmentaritatea întrerupe o potenţială linie de forţă, de încordare ce reieşea în mod natural prin însăşi natura subiectului; astfel replici precum ,,Mi-ai omorât soţul’’, fiind atât de detaşate (repetarea replicii fiind foarte deşirată temporal), îşi pierd din sens şi din forţa convingerii. Poate o acumulare, o aglomerare, o suprapunere de replici şi mai puţine pauze ar fi ajutat la construirea unui moment mai dens şi mai convingător din punct de vedere expresiv.

Un început delicat, timid, cu o tensiune ascunsă (trezirea). Respiraţii şi pufăituri sugerează un animal masiv, greoi, impresionant (clarinetul bas transmite cu succes aceste atribute): Sphinx (pentru clarinet, vioară şi violă, de Megumi Okuda). Triluri repetitive, întrebătoare amintesc de ghicitoarea creaturii mitologice. O piesă coerentă şi corectă (în ideea unei conştiinciozităţi componistice unde totul pare făcut ,,ca la carte’’, de la structură la gesturi şi efecte).

Psychodania sau Confesiunea Iocastei  (Diana Simon) testează valenţele actoriceşti ale mezzosopranei.  Monologul său (în faţa psihoterapeutului ce poartă, simbolic, o mască) este ocazional punctat de sunete în grav la pian, însoţit de respiraţii şi silabe înregistrate (dar şi de alte sunete, subtile şi obsesive în acelaşi timp), mărturie a conflictului protagonistei. Şi aici am simţit cumva că dramatismul se dezbină de la sine, poate tot din cauza pauzelor… ce par uşor nenaturale într-un astfel de context expresiv, din punctul meu de vedere (fragmentaritatea mi s-a părut a fi un leitmotiv care a străbătut Opera9, în unele dăţi puţin mai coerent decât în altele). Dar trebuie să recunosc că mi se pare un moment destul de dificil de susţinut din punct de vedere componistic – sau regizoral chiar, căci prezenţa muzicii a fost cât se poate de non-invazivă; rezultatul este bine aşezat în cadrul întregului.

De partea cealaltă a Psychodaniei, Molima (Alexandru Sima) pare înrudită muzical cu Sphinxul (amândouă momente strict instrumentale). Dimensiunea vizuală mi-a părut destul de pronunţată, iar expresia – potrivită subiectului. Staccate descendente ce se aglomerează şi desincronizează, lentoare punctată de gesturi abrupte,  glissandi suprapuse înfăţişează un peisaj apocaliptic. Cel mai dinamic moment de până acum.

Oculus (Diana Rotaru). Primul moment la care mi-am pus problema transpunerii scenice, căci a fost primul moment (sau scenă) care să fie atât de coeziv, clar, direct ca forţă a expresiei ce a fost bine susţinută şi ţinută în mână de la început până la sfârşit; dinamic.  ,,Contextul este cel al unei vizite la doctorul oculist. (…) Dialogul dintre Oedip şi Oculist (mezzosoprană) este un comic dialog al surzilor, o scenă de teatru al absurdului’’. Un plus a fost dat şi de tenta de umor (negru, cum altfel?): ,,Bună ziua, doamnă doctor (…), haideţi să vă scot ochii!’’ (moment dinamizat şi mobilizat de pianul ce-şi face intrarea în grav, în ritm aksak, urmat de restul instrumentelor). ,,După ce îşi scoate singur ochii, într-un cumplit gest autoflagelant de durere şi revoltă împotriva destinului pe care nu a reuşit să îl învingă, Oedip înnebuneşte şi devine obsedat de ideea că scoaterea ochilor este singurul mod de a vedea <<Adevărul>> ’’. Medicul răspunde, contrastant, pe fundalul unor pizzicate deşirate: novocaină, penicilină… o sumedenie de remedii farmaceutice (şi nu numai; se lansează în absurd cu alte sugestii – cafeină, naftalină, crinolină, ghilotină) în rimă (poate rima e adevăratul remediu) – simpatica idee a însăşi compozitoarei. Finalul este un Frère Jacques murmurat de cei doi, acompaniaţi de accente şi glissandi ce sugerează instabilitate (psihică…). Legătura dintre text şi muzică a părut mai legată şi mai coerentă: drept rezultat,  o idee bine susţinută a căpătat forţă. Probabil cel mai bun şi mai consistent moment.

Moartea lui Oedip (Sabina Ulubeanu) – a fost prima scenă în care am perceput o tensiune autentică (pe de o parte datorită scenei în sine care e printre cele mai dramatice şi s-a urmărit foarte clar ca asta să fie exprimat muzical cât mai direct, pe de altă parte mi se pare că e una din acele caracteristici ale compozitoarei care deseori reuşeşte să creeze o tensiune deosebită, intensă).


Ce a realizat foarte frumos a fost îmbinarea vocilor; Iustinian Zetea şi Antonela Bârnat au sunat foarte bine împreună iar acest moment a luminat bucuria suprapunerii timbrale a celor doi.
,,Referințele enesciene sunt și la nivel motivic, cât și stilistic, cu aluzii esențializate la Oedipe, Sonata a treia pentru vioară și pian sau Burlesca din Piese-Impromtu op 18, pentru pian.’’

Deşi mi-a părut mai puţin legată sonor de celelalte piese, ca expresie muzicală şi atmosferă, în sine a fost o bună încheiere a Operei9.

Aş vrea să felicit compozitorii pentru provocarea pe care şi-au asumat-o în momentul în care au compus pe textul dat, întrucat, din punctul meu de vedere, textul libretului a lăsat cam mult de dorit… O simplitate ce a frizat simplismul, facil într-o măsură pe care nu o prea pot justifica. M-am gândit că s-a urmărit un anumit pragmatism şi directeţe în redarea poveştii, din două motive: pe de o parte lipsa scenografiei şi a contextului mai bogat pe care punerea în scenă a unei opere îl poate aduce trebuia compensată cumva, iar aici intervine aşezarea în cuvinte, pas cu pas, a fiecărei acţiuni, într-un mod banal, ca şi cum urmăreai doi copii jucându-se (,,acum tu zici…’’ ,,am făcut x acţiune’’). Fără decor, regie, mişcare scenică, greutatea şi sensul poveştii cade pe umerii textului (dar şi al muzicii, desigur). Chiar şi aşa, era oare necesară acest tip de abordare ,,arătat-cu-degetul’’? Cred că s-ar putea găsi o soluţie împăciuitoare, chiar şi prin verbalizarea, atât de explicită, a acţiunilor, dacă s-ar lua în considerare inserarea subtilităţii – ceea ce s-ar fi potrivit şi tematic: descifrarea destinului, fiinţe mitologice şi ghicitori…

A doua justificare pe care mi s-a părut că o întrezăresc în abordarea libretului este această recontextualizare şi aducere în contemporaneitate, care, este posibil, pentru autoare a însemnat un limbaj cât mai simplu, ca extras din ştirile de la TV.

 

Personal, aş fi preferat măcar o umbră de poeticitate, de profunzime, până la urmă de încredere în inteligenţa (văzută ca efort participativ, prin interpretarea sensurilor) ascultătorului, căruia nu i se dă ,,mură-n gură’’ ci are şansa să participe, în mod indirect, la actul artistic, prin decodare… (măcar palierul muzical a fost mai ofertant din acest punct de vedere).

În acelaşi timp conştientizez dificultatea de a găsi un echilibru între claritate şi ambiguitate…

(Posibil ca toate problemele libretului să nu fie neapărat o carenţă în meşteşug sau intenţie, ci pur şi simplu o alegere estetică… pe care eu am găsit-o parţial nepotrivită). Ideea unui Oedip în context modern nu mi se pare deloc rea şi găsesc întregul demers ca fiind unul, în cea mai mare parte, reuşit (deşi destul de cuminte). Cred că Opera9 nu şi-a atins încă potenţialul, dar acesta există – dacă se poate reveni asupra unor detalii…

Ansamblul Sonomania (de data asta cu Valentin Ghita – oboi, Mihai Pintenaru – clarinet, Mircea Lazăr – vioară, Marian Movileanu – violă, Mihai Murariu – pian) – minunat, ca de obicei, şi în această mai-nouă formulă cu dirijoarea Simona Strungaru; li s-au alăturat două voci excelente (Iustinian Zetea şi Antonela Bârnat). Deşi apreciez eforturile tuturor (căci a fost un moment adus la lumină cu profesionalism şi seriozitate), voi fi puţin părtinitoare acum; mă văd nevoită să menţionez că pentru mine revelaţia serii a fost mezzosoprana Antonela Bârnat, pe care am auzit-o pentru prima dată şi care m-a marcat! I-am lăudat deja calităţile vocale, nu-mi rămâne să adaug decât că abia aştept să am ocazia de a o asculta din nou, cât mai curând!

Iniţiativa proiectului N-Escu mi se pare, în continuare, foarte interesantă, o provocare binevenită pentru toţi participanţii şi rămân curioasă pentru ce va urma.