Œdipe: Enescu versus Freud

Autor: Festivalul Enescu

Text de Eugen Ciurtin

De Freud, pe Enescu îl despărțea un sfert de secol – și o graniță imperială, la început. Apoi, în Viena, câteva străzi. Între Berggasse și Nibelungengasse, atunci ca și azi – un sfert de oră de mers avântat. Încă și mai apropiată de atât nu a rămas decât confruntarea fiecăruia dintre ei cu un mit: Œdip.

Două cartiere vieneze, același mit grec

Când s-a mutat acasă la celebrul său profesor Joseph Hellmesberger jr. – cel care l-a strecurat în fossa orchestrei ca să-i înțeleagă mai bine funcționarea, la care a văzut și cântat partituri și adnotări manuscrise ale lui Beethoven, Schubert și Brahms – copilul Enescu se trezea dimineața în Nibelungengasse 10 și se bucura peste zi de orașul cel mai sonor din lume. Își deprindea acolo înaintașii, mai hrănitori decât orice ascendență etnică și dintre care cei mai mari erau umbre strict riverane (iar Brahms încă trăia). Freud, zeci de ani la rând, a locuit în Berggasse 19. Cum și unul, și celălalt, prin natura profesiei – una ancestrală, cealaltă abia inventată – primeau acasă, în Viena dinainte de 1900 cele două mari apartamente sunt topografia unui contrast. De aceeași parte a Dunării, între cartierul cu muzee și săli de concert și cartierul cu spitale, trăiesc un medic și un muzician, fiecare cu vindecările sale viitoare, amândoi urmând să aprofundeze un mit dur vechi de trei milenii și fără de care, azi, nici nu înțelegem modernitatea. Nu s-au cunoscut niciodată și nici soluțiile lor la Œdip nu au fost cântărite în contrastul lor fondator. Cum majoritatea publicului lui Freud sau al lui Enescu nu a fost niciodată formată din muzicieni sau psihanaliști, sunt câteva întrebări flotante în ambele direcții, diferite de întrebările pe care cealaltă parte îndeobște nici nu le aude.

Primele mari pagini despre „complexul lui Œdip” apar la Sigmund Freud în 1900, în Interpretarea viselor. Este și va rămâne poate pe totdeauna neclar cât, când și cum a fost Enescu expus ideilor psihanalizei, însă celebritatea lui Freud în Europa în care concerta Enescu era prea amplă pentru a exclude o minimă familiaritate. Trăsăturile œdipiene ale psihicului infantil sunt semnalate de Freud apropiatului său colaborator Wilhelm Fliess încă din 1897. Atunci, într-o corespondență pe care a vrut-o mai târziu distrusă (s-a despărțit complet de Fliess în 1904), Freud afirmă că el însuși s-a regăsit în prima copilărie atras de mama sa și gelos pe tatăl său, că tinde să privească acest fenomen ca universal și – adaugă – dacă lucrurile stau așa, atunci putem înțelege puterea acaparatoare a lui Œdip rege (scrisoare din 15 octombrie 1897). Jakob Freud, tatăl său, murise un an mai devreme. Traseul (de la el însuși la semnificațiile posibile din Sofocle) avea să fie total răsturnat în proza impersonală a ceea ce se numea, desigur, literatură științifică. Enescu părăsise Viena de trei ani, era acum adolescent la Paris. Freud fusese la Paris pentru a studia cu Charcot la Salpêtrière. Acolo, în 1885, a văzut un Œdipe Roi în traducerea lui Lacroix, și acesta poate să fi fost (nu știm cu certitudine) chiar al tragedianului Mounet-Sully (1841-1916), care îl juca încă din 1881. Și care îl juca încă în 1910, știm, când Enescu îl ascultă în urletul fulminant care avea să-l marcheze pentru restul vieții.

Tragedia, psihanaliza, muzica

Trăsătura poate principală a psihanalizei fondatorului psihanalizei e că omul stă cu mult mai rău decât îl vedea oricare patrimoniu de păcate, culpe și damnare al unei religii. Și în același timp că nu există altceva decât o minusculă, plată, tehnică până la mecanic redempție. Œdip i-a servit în mod ideal lui Freud pentru generalizarea dificultăților fondatoare, dar în chiar generalizarea infantilizantă a unui unicat a pierdut pe drum ceea ce transcria textul grec. A primat sexualitatea infantilă, și anume în cele două elemente ale ei: sexualul (Œdip ca mit în principal despre incest – pasaje mai degrabă obliterate de Fleg în libret) și stadiul infantil (Œdip ca mit introductiv la perspectivele vieții adulte, cu toată clandestinitatea formatoare a pulsiunilor). Se mai poate face ceva după? Nu e acesta un demaraj catastrofal, după care nu urmează decât rezonanța unui eșec funciar și orb? Pentru a preîntâmpina consecințele, Freud pune la dispoziție o canapea fiscalizată în loc de paradisuri, un recamier cu porții gramate și programate de atenție în loc de mai distinctul cont propriu (măcar). Carl E. Schorske, într-o carte celebră despre Viena, fin-de-siècle (a primit un premiu Pulitzer în 1981; Polirom a tradus-o în română în 1998), observă la un moment dat că Œdip e, pentru Freud, exclusiv un agent moral și intelectual, căci „Freud nu acordă nici un fel de atenție faptului că Œdip era rege […] motivat de o obligație politică: aceea de a salva Teba de ciumă” (pp. 189-190).

Dar nu e deloc numai așa! Au căzut la montajul psihanalitic în primul rând zeii, toate ființele influent intercalare, ideea de destin, ideea de flagel, s-a prăbușit întâi de toate (cum vom vedea într-un episod următor) religia greacă, fără de care Œdip e un personaj literar, o confecție, un plot. Inocența, care după simțul comun s-ar pierde la început și pentru totdeauna, simplă variațiune de feciorii (ca și după simțul creștin), se câștigă în fapt abia la sfârșit, e la capătul tuturor proceselor, e o placare completă a adversității din destin, cel reputat implacabil. (Dar faptul că în școli și universități nu se prea mai studiază Sofocle poate afecta chiar și felul în care traversăm o răspântie.)

Un istoric și muzicolog american, Jeffrey L. Buller, a notat în treacăt „imaginea alternativă” consacrată de Enescu unui Œdip post-Freud, în studiul său „The Œdipe by Georges Enesco and Edmond Fleg”, The Opera Quarterly [Oxford University Press] 19 (2003), no. 1, pp. 64–79 (aici 66). Mai clar în privința rădăcinilor divergenței dintre Sofocle al lui Freud și Sofocle al lui Enescu-Fleg a fost mai recent Fintan O’Toole, în „The Ultimate Oedipus at the Opera”, New York Review of Books, 14 iulie 2016, pp. 40–41 (după premiera de la Royal Opera House). Dar în această problemă care definește cultura europeană suntem abia la început. Ceea ce arată încă o dată, poate mai dureros decât altcândva, cât de puțin este aprofundat Enescu. Oricum, nu muzicologii sau istoricii români sunt cei care au întrevăzut cu acuratețe mizele interpretării muzicale a lui Sofocle în plină modernitate. Soluțiile și problemele lui Enescu nu au fost însă provinciale în nici un chip. Nu Enescu i s-a opus mai întâi lui Freud, ci ceilalți mari vienezi: Popper, Karl Kraus, Wittgenstein, Musil. Și Canetti – mai ales el. Ce nu face cu siguranță deloc eroul tragediei grecești e să caute un psihoterapeut. Disonanța e completă dacă încerci să asculți un act din Œdipe după ce tocmai ai citit o pagină despre Œdip din Freud. Dacă există o certitudine în privința oricărei mențiuni a lui Œdip la Freud, a tuturor mențiunilor sale de fapt, e că nu se poate cânta. O formă de Sfinx cântase încă din 1898, pe versurile lui Carmen Silva, care îl și asemănase cu unul. Într-un interviu din Rampa din iunie 1933 (Œdipe era deci încheiat), Enescu răspunde: „omul, ca să-și dea seama cât de frumoasă e viața, trebuie neapărat să aibă conștiința împăcată, renunțând la lucruri care ar putea să-i pună conștiința în pericol. Lucrul nu e atât de greu”. Iată-l cât de îndepărtat la răstimpuri putea fi de problema oricărui Œdip și de orice iscodire freudiană. „Conștiința împăcată” e naiv idilică întâi de toate pentru că nu știe ce o poate lovi prin surprindere: și Sofocle, și Freud, și muzica lui Enescu știu însă foarte bine că pericolul nu subzistă exclusiv, nici măcar prioritar în zona alegerii, controlului, voinței. Existau zeii, exista destinul, există inconștientul: este secolul conștiinței neîmpăcate. Și acesta este prin urmare – de aceea sunt explozii sonore de tonaj orchestral maxim în Œdipe – lucrul cel mai greu.

Detur prin Oravița

Lucrul la Œdipe s-a strecurat – atât cât era cu putință în timpul războiului, în refugiu și în anii incerți de după război – printre zeci de alte angajamente concomitente achitate constant. Astăzi, când superlativele tind să fie boante și vagi, când par toate oricând bune pentru toți, când le lipsește justețea, corelația și deci adevărul, trebuie poate susținute cu un tabel. Iată deci trei luni din programul public al domnului George Enescu, compozitor, violonist, pianist, dirijor, profesor, voluntar. Sunt 47 de evenimente în 9 orașe. Eșantionul – aprilie-iunie 1919 – e tipic.

1 aprilie: concert la Turnu Severin.

3 aprilie, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Mozart, Grieg, Lazzari).

6 aprilie, dirijor: concert Ateneu (Orchestra Ministerului Instrucțiunii Publice [OMIP]: Beethoven, Debussy, Bach)

7 aprilie, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Bach, Mozart, Saint-Saëns).

10 aprilie, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Mozart, Grieg, Beethoven).

12 aprilie, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Haydn, Beethoven, Paderewski).

13 aprilie, dirijor: concert Ateneu (OMIP: Borodin, Saint-Saëns, Albeniz, Brahms).

20 aprilie, vioară: concert Ateneu (OMIP: Bach, Brahms, Saint-Saëns).

23 aprilie, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Bach, Mozart, Brahms).

25 aprilie, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Mozart, Beethoven, Grieg).

27 aprilie, vioară: concert Ateneu (OMIP: Bach, Mozart, Beethoven).

29 aprilie, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Mozart, Saint-Saëns, Février).

30 aprilie: concert la Pitești.

1 mai, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Beethoven, Mozart, Richard Strauss).

4 mai, dirijor: concert Ateneu (OMIP: Berlioz, Beethoven, Strauss)

5 mai, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Bach, Mozart, Pierné).

7 mai, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Mozart, Beethoven, Lekeu).

9 mai, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Mozart, Schumann, Thirion).

10 Mai, pian: recital Ateneu (sonate: Beethoven, Enescu, Franck).

11 mai, dirijor: concert Ateneu (OMIP: Gédalge, Wagner, Beethoven).

13 mai, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Mozart, Brahms, Franck).

14 mai: concert la Craiova.

15 mai: concert la Craiova.

16 mai: concert la Craiova.

18 mai, dirijor: concert Ateneu (OMIP: Nonna Otescu, Schumann, Beethoven).

19 mai, vioară: concert Ateneu (Istoria sonatei: Bach, Mozart, Beethoven).

21 mai, vioară: recital Ateneu (Händel, Bach, Leclair, Beethoven, Wieniawski, Martini, Francœur, Pugnani).

22 mai, vioară: ––ditto––.

23 mai, dirijor: serbare la Ateneu (Poema română).

25 mai, dirijor: concert Ateneu (OMIP: Bach + Enescu, prima audiție Simfonia III).

26 mai: concert la Ploiești.

27 mai: concert la Ploiești.

28 mai, vioară: recital Ateneu (Veracini, Vitali, Porpora, Vieuxtemps, Bach).

30 mai: concert la Buzău.

31 mai, vioară: recital Ateneu (Nardini, Bach, Sarasate).

1 iunie: Comisia pentru studierea reorganizării Conservatoarelor.

1 iunie, dirijor: concert Ateneu (OMIP: Bruch + Enescu, Simfonia III).

3 iunie, vioară: recital Ateneu (Händel, Corelli, Saint-Saëns, Ernst, Cuclin).

6 iunie, vioară: recital Ateneu (Nardini, Bach, Wieniawski).

7 iunie: pentru studenți, concert la Casa Școalelor (Schumann, Beethoven).

8 iunie, dirijor: concert Ateneu (OMIP: Vivaldi-Siloti + Enescu, Simfonia III).

10 iunie, vioară: recital Ateneu (Tartini, Bach, Godard).

11 iunie: concert la Focșani.

16 iunie, dirijor: festival pentru universitarii francezi (Poema română)

17 iunie: concert la Târgoviște.

18 iunie: concert la Târgoviște.

25 iunie: concert la Constanța.

Firește că Enescu a fost iubit. Ca să răsplătească o asemenea dăruire, au participat la întâmpinarea lui Œdipe toți. Œdipe a fost ascultat prima dată în România în transmisiunea directă a premierei de la Opera din Paris, în martie 1936: transmisiune radiofonică și telefonică. Cu excepția compozitorilor pe care Enescu însuși i-a format și sprijinit (și a unor audiodidacți ca Mihail Sebastian), din presa vremii nu rezultă că a mai înțeles cineva mare lucru.

Clișeele incompetenței joviale au inundat. Dar adeziunea națională a căpătat intensități altminteri de negândit. Și astfel nu mai pare imposibilă scena de realism magic dunărean petrecută la Liceul General Dragalina din Oravița – în sala de sport, după unii, după alții: în sala de desen – unde profesorul demuzică de atunci, un anume domn Nicolae Lighezan, i-a reunit pe toți seara lângă aparatele de radio, elevi, profesori și personal auxiliar plonjând parohialîn noua muzică a unui mit violent și din care nici măcar Freud nu înțelesese prea mult. Toată suflarea, în preuniversitar, la Oravița! Dar până și sensul acesta acut al provinciei europene derivă direct din chiar exemplul lui Enescu și bate într-o doară toate recomandările lui Eliade din eroicele Scrisori către un provincial. După mărturia pianistulului Ionel Dobrogeanu-Gherea, la începutul lui 1931 (și nu la Tescani) „eram toți trei [el, Enescu și impresarul: deseori așa călătorea] într-o birjă care ne ducea la gară, pe o dimineață cețoasă. Îl aud pe Enescu spunând: «astă-noapte pe la ora două am scris ultima notă la Œdipe»”. Opera lui Enescu – indubitabil ultimul mare gest francofon venit din partea asta de lume într-o mai veche Europă pe cale de a sombra – refăcuse întregul drum până la cele câteva versuri din Odiseea unde soarta lovește potrivnic: „Am mai văzut-o pe a lui Œdip mamă, pe Epicaste, | Care, din grea neștiință, o faptă cumplită-mplinise, | Luându-l de soț pe-al său fiu: iar acesta luat-o-a tocmai | După ce tata-și ucise. Dar zeii îndată de știre | Oamenilor le-au adus” (Cântul 11 „În țara morților”, în traducerea expertă a regretatului Dan Slușanschi). Œdipe nu putea fi adus pe lume altfel decât în contratimp. Totul împrejur era deja plin de tancuri, de umanism, de celelalte degringolade. Cel care avea să spună despre sine, spre sfârșit, „viața mea a fost o catastrofă” – acesta nu putea să nu fi fost devreme prevenit. Opera vieții lui avea să fie muzica altei catastrofe.

Partea a III-a a acestui eseu va fi publicată în preziua deschiderii Festivalului Enescu 2017, în care tragedia lirică Œdipe va fi prezentată sub direcția generală a lui Vladimir Jurowski (cu London Philharmonic Orchestra, Corul Filarmonicii „George Enescu”, Corul de Copii Radio, spectacol multimedia: Carmen Lidia Vidu și Cristina Baciu).