Enescu alături de colegii săi de la Conservatorul din Paris. Câştigătorii premiului I, Concursul din 1899. 
De la stânga la dreapta: Gérard-Prosper HEKKING (violoncel), George ENESCU (vioară), OLIVEIRA (vioară), Henri-Gustave CASADESUS (violă), Edouard-Henri-Ernest RICHET (violoncel), Émile-Charles WOLF (vioară)
Foto: Eugène Pirou © Gallica. BnF
Distribuie

Dirijorul Vladimir Jurowski, noul director artistic al festivalului, îl consideră pe George Enescu „una dintre figurile pivot în dezvoltarea muzicii europene”, un artist care „a conectat trecutul cu viitorul”.

Text de Mădălina Mărgăritescu 

Vladimir Jurowski a punctat şi faptul că muzicienii contemporani stau pe umerii compozitorilor din trecut, reamintindu-ne astfel metafora filosofului Bernard de Chartres, „Nanus positus super humeros gigantis” („Suntem ca nişte pitici cocoțați pe umerii unor uriaşi”),dar folosită cu sensul oferit de Pascal în Prefața lucrării sale „Tratatul despre vid”. Asemenea lui Jurowski, Pascal era de părere că informațiile transmise de cei din secolele trecute au ajutat urcuşul modernilor, iar aceştia trebuie să le fie recunoscători deoarece s-au înălțat şi văd mai mult decât precedenții. Neînțelegerea dintre antici şi moderni a dus la anumite tensiuni în secolul XX, artistul Théodore Dubois îşi dă demisia de la Conservatorul din Paris întrucât „Fauré transformă Conservatorul într-un templu al muzicii viitorului”.

Legenda pentru trompetă şi pian creată de Enescu

 

 

Este cunoscută admirația lui Enescu pentru cel care i-a fost profesor trei ani (1896-1899), dar în acelaşi timp şi Fauré aprecia calitățile şi talentul elevului său. Mărturie stau însemnările din Rapoartele profesorilor, 1896-97, aflate în Arhiva Conservatorului din Paris. La câțiva ani de la absolvirea Conservatorului, Enescu trece de la poziția de student premiat la cea de compozitor. Alcătuieşte, la îndemnul lui Gabriel Fauré, mai multe lucrări pentru concursurile organizate de Conservatorul din Paris.

Screenshot_2017-02-07-00-59-43-1

Enescu alături de colegii săi de la Conservatorul din Paris. Câştigătorii premiului I, Concursul din 1899. De la stânga la dreapta: Gérard-Prosper HEKKING (violoncel), George ENESCU (vioară), OLIVEIRA (vioară), Henri-Gustave CASADESUS (violă), Edouard-Henri-Ernest RICHET (violoncel), Émile-Charles WOLF (vioară) Foto: Eugène Pirou © Gallica. BnF

Legenda pentru trompetă şi pian este creată în 1906 şi este ultima dintr-o serie de patru lucrări. Spre deosebire de Cantabile şi Presto pentru flaut şi pian (1904), Allegro de concert pentru harpă cromatică (1904), Konzertstück pentru violă și pian (1906), lucrarea pentru trompetă este o bijuterie muzicală ce pune în valoare calitățile unui instrument cu un sunet nobil. Una dintre cele mai cunoscute şi interpretate compoziții pentru trompetă din secolul XX, Legenda îi este dedicată profesorului de trompetă, de la Conservatorul din Paris, Merri Jean Baptiste Franquin. Mai târziu, Franquin va include piesa lui Enescu în celebra lucrare „Méthode complète de trompette”.

Screenshot_2017-02-07-00-16-35-1

Jocul tonurilor și emoția profundă

 

Legenda pentru trompetă şi pian se regăseşte şi în albumul Tine (2013) înregistrat de Tine Thing Helseth, artistă invitată, în premieră, anul acesta, la Festivalul Enescu. Trompetista norvegiană redă, prin jocul tonurilor, emoția profundă a compoziției semnată de Enescu. Legenda pune în evidență atât virtuozitatea instrumentistului cât şi îndemânarea de a transmite sensibilitatea acestei piese. Caracterul intim al muzicii lui George Enescu ne duce, într-o anumită măsură, spre pictura lui Pierre Bonnard înfăptuită pentru a exprima atmosfera unui moment. Alternarea reveriei cu forța accentuează ondulațiile sufletului în tânguirea muzicii. Un drum neprevăzut, pornit într-o notă lentă, atinge punctul culminant în dialogul aprins al celor două instrumente, urmând să revină la starea de calm, în final. Sunetele grave pictează îmbinarea dintre clipă şi eternitate.

1-emc782-009-MF

Screenshot_2017-02-07-00-01-19-1

„De fapt, ce rişti dacă îți încerci norocul, afară – bineînțeles – dacă te numeşti Oedip?”

 

Ascultând Legenda pentru trompetă şi pian (1906) ai impresia că simți şi o uşoară influență a jazz-ului. De altfel, Enescu a mărturisit, într-un interviu acordat publicației „Le Moment”, în 1936, că jazz-ul este o „manifestare interesantă, dar trecătoare”.

 Anul 1906 a fost atât momentul apariției unei lucrări în care se observă actualitatea, complexitatea muzicii enesciene dar şi anul în care s-au petrecut şi alte evenimente importante pentru Enescu. Pe 21 ianuarie, la Paris, avea loc premiera Simfoniei în mi bemol, op. 13 (1905) dedicată lui Alfredo Casella, compune Dixtuorul şi apare dorința de a scrie muzică pentru teatru. Din „Amintirile lui George Enescu” de Bernard Gavoty, aflăm: „Era în 1906. Aveam douăzecişicinci de ani şi simțeam o dorință nedefinită de a compune muzică pentru teatru. André Messager, căruia îi plăcuse Dixtuorul meu, mă sfătuia să scriu o operă. Împrejurările fiindu-mi prielnice, mă hotărâi să încerc. De fapt, ce rişti dacă îți încerci norocul, afară – bineînțeles – dacă te numeşti Oedip?”

Oedip interpretat de London Philharmonic Orchestra, condusă de Vladimir Jurowski, va deschide Ediția 2017 a Festivalului Internațional „George Enescu”.

Distribuie