josu-de-solaun-enescu-2014-credit-photo-catalina-filip
Distribuie

Pianistul de origine spaniolă Josu de Solaun este câștigătorul ediției 2014 a Concursului Enescu, Secțiunea Pian. În timpul desfășurării Concursului, Josu de Solaun a locuit într-un apartament închiriat chiar  sub cel în care a locuit Enescu la sfârșitul anilor ‘30 și începutul anilor ‘40, înainte de a se muta permanent în camerele din spate ale Palatului Cantacuzino. Anul acesta, Josu de Solaun a înregistrat integrala lucrărilor pentru pian de George Enescu la celebra casă de discuri Naxos, readucând, astfel, muzica marelui compozitor român în prim-plan internațional. Pianistul va urca pe scena Ateneului Român în această toamnă pentru a susține un recital extraordinar ca artist invitat la ediția 2016 a Concursului Enescu. Recitalul va avea loc pe 24 septembrie și va fi urmat de lansarea CD-ului cu lucrările enesciene și de o sesiune de autografe.

Interviu de Nona Beicu

Până la vârsta de 17 ani ați studiat în Spania, țara dvs. natală. Apoi v-ați mutat în Statele Unite pentru a vă continua studiile la Manhattan School of Music, iar acum aveți concerte în toată lumea. Unde vă simțiți acasă și unde doriți să reveniți de fiecare dată după un concurs important?

Mă simt acasă oriunde există unul dintre aceste trei lucruri: un pian, prietenii și familia mea. Astăzi trăiesc lângă Houston, deși am și un apartament în New York, unde am locuit de la vârsta de 17 ani. Și sigur că orașul natal din Spania, Valencia, este întotdeauna acasă, precum și cultura mediteraneeană în general – Spania, Grecia, Italia… Ar trebui totuși să recunosc că New York-ul va avea mereu un loc special în sufletul meu. După ce am călătorit atât, e greu să identific un singur loc drept acasă. Acasă începe să fie acel loc unde sunt cei dragi, deoarece istoric vorbind, muzicienii au fost dintotdeauna nomazi ca stil de viață. Sigur, Valencia are o semnificație emoțională importantă, deoarece acolo am copilărit, dar la fel au și Bilbao și Țara Bascilor, de unde este tatăl meu. New York-ul rămâne adânc înrădăcinat în conștiința mea, fiindcă am trăit aici unele dintre cele mai importante rituri de trecere. Acum predau la S. Houston State University și locuiesc într-o casă frumoasă în pădurea deasă și sălbatică, lângă un lac și asta este foarte aproape de ceea ce aș numi „acasă”, fiindcă am pierdut oarecum contactul cu natura în toți anii în care am trăit în orașe mari. Dar acasă este și Bulgaria, de unde provin unii membri ai familiei mele, și România, o țară care mi-a arătat foarte multă afecțiune și unde trăiesc unii dintre cei mai buni prieteni de-ai mei în muzică și în viață.

 

„Premiul de la Concursul Enescu a venit într-un moment foarte dificil din biografia mea”

 

Cum v-ați descoperit pasiunea pentru pian și care au fost muzicienii care v-au inspirat de-a lungul anilor?

Am început să cânt la pian destul de târziu, după toate standardele. Primul meu instrument a fost chitara clasică, pe care am iubit-o întotdeauna, și încă o mai iubesc. Dar la un moment dat, în jurul vârstei de 7-8 ani, pianul a început să-mi trezească interesul și m-a acaparat rapid. Aș spune că până la vârsta de 10 ani, în 1992, știam deja că vreau să devin pianist. Simțeam că identitatea mea este de pianist. Cât despre muzicienii care m-au inspirat de-a lungul anilor, mai întâi au fost profesorii mei, mai ales Maria Teresa Naranjo, elevă a Magdei Tagliaferro, Nina Svetlanova, elevă a lui Heinrich Neuhaus și Horacio Gutierrez, un mare pianist virtuoz care a câștigat Concursul Ceaikovski din Moscova și care a studiat cu Sergey Tarnowsky, profesorul principal al lui Horowitz din Kiev, dar și chitariști, precum John Williams, Narciso Yepes și Andrés Segovia. Mai târziu, și dirijori ca Bruno Aprea sau soliști, cum ar fi Catherine Malfitano. De asemenea, artiști care nu mai sunt printre noi: Horowitz, Rahmaninov, Friedman, Maryla Jonas, Cortot – foarte influent în activitatea mea de muzician – Fürtwangler, Rosa Ponselle, Guinette Neveau și compozitori ca Haydn, Chopin, Wagner, Schumann, Enescu, Janacek, Szymanowski, Elliott Carter și John Adams. Lipatti a fost întotdeauna o mare influență, și dintre pianiștii în viață, i-aș menționa pe Lupu, Schiff, Perahia, Goode și Barenboim. Îmi mai place mult soprana Barbara Hannigan, care e o sursă reală de inspirație. Și pianistul bulgar Evgeni Bozhanov. Enescu a fost întotdeauna un model pentru ceea ce ar trebui să fie un muzician, la fel și Rahmaninov, care, la fel ca Enescu, a excelat în multe domenii. Cât despre compozitori, aș spune că am zece favoriți, care rămân Haydn, Chopin, Schumann, Brahms, Wagner, Debussy, Enescu, Janacek, Szymanowski, Elliott Carter și John Adams. Muzica lor mi-a format impresia despre univers și constituie coloana sonoră a vieții mele.

Pianistul Josu de Solaun va urca pe scena Ateneului Român în această toamnă pentru a susține un recital extraordinar ca artist invitat la ediția 2016 a Concursului Enescu. Recitalul va avea loc pe 24 septembrie și va fi urmat de lansarea CD-ului cu lucrările enesciene și de o sesiune de autografe. Biletele sunt disponibile în rețeaua Eventim. 

Josu_de_Solaun_cu partitura

În afară de pasiunea pentru muzică, sunteți foarte interesat de filosofie și studiile dumneavoastră care au urmat confirmă acest lucru. Pot muzica și filosofia să se modeleze reciproc?

În civilizația noastră, unde artele, religiile, științele, tehnologiile au atins un anume stadiu de dezvoltare, filosofia apare de obicei pentru a rezolva sau măcar pentru a încerca să explice anumite contradicții ce nu pot fi înțelese din cadrul acestor discipline, dar care reies totuși din acestea. De exemplu, există anumite paradoxuri, anumite contradicții, anumite întrebări pe care le pune activitatea creatoare de compoziție – care reies din compoziție – care nu pot fi rezolvate sau explicate din interiorul disciplinei muzicale înseși. Întrebări cum ar fi: ce este muzica, sau ce este ritmul, sau ce constituie o frază muzicală, sau ce e înțelesul muzical, sau ce e forma muzicală, sau care este relația dintre muzică și alte arte, sau ce este muzica absolută – acestea nu sunt, în ciuda aparenței lor, întrebări muzicale. Sunt întrebări filosofice. Cu alte cuvinte, nu se poate răspunde la ele din punct de vedere muzical – trebuie să se răspundă la ele din punct de vedere filosofic. Așadar, avem nevoie de această altă disciplină pentru acest lucru, iar disciplina aceasta este filosofia, după părerea mea. Filosofia, așadar, se ocupă de contradicții, de incomensurabilitățile dintre diferite concepte tehnice – concepte produse de arte, religii, științe, tehnologii -, contradicții ce nu pot fi explicate din acele discipline, deoarece le copleșesc. Filosofia încearcă, așadar, să răspundă la toate acestea și să le interpreteze, să ne ofere o hartă a lumii în care trăim. Desigur, relația dintre muzică și filozofie a fost întotdeauna, istoric vorbind, foarte puternică. Nu numai pentru că mulți filosofi au fost muzicieni – Pitagora, Descartes, Schopenhauer, Nietzsche… -, ci și pentru că structura mentor-discipol a filosofiei este foarte similară cu aceea a muzicii. Beethoven a fost elevul lui Haydn. Platon a fost elevul lui Socrate și tot așa. Filosofia, deși nu este foarte la modă, este din ce în ce mai importantă pentru a putea să înțelegem și să transformăm lumea în care trăim, ceea ce este fundamental, pentru un muzician, pentru a-și dezvolta o gândire critică și pentru a nu cădea pradă modelor și ideologiilor care îi pot obstrucționa actul muzical. Un muzician are nevoie de filosofie pentru a putea înțelege relația complexă dintre sunet și notație. Dar acesta este doar unul dintre multele exemple.

 

„A fost ca și cum Enescu m-ar fi ghidat de unde de acolo, de sus”

 

enescu buna

La ediția anterioară a Concursului Internațional George Enescu ați câștigat premiul întâi la secțiunea pian. Fiind un mare admirator al muzicii compozitorului român, ce înseamnă pentru dumneavoastră câștigarea acestui premiu și când ați început să interpretați operele lui George Enescu?  

Faptul că am câștigat Concursul Internațional George Enescu la pian, și faptul că sunt unul dintre cei 11 câștigători ai premiului întâi de la înființarea concursului în 1958, reprezintă o mare onoare pentru mine, și un mare motiv de bucurie și chiar mândrie. Motivele sunt numeroase. Mai întâi, este un concurs care poartă numele unuia dintre cele mai mari genii ale civilizației occidentale, și în acest sens, este o onoare și o mare responsabilitate. O amintire constantă, aproape una etică. A duce mai departe mesajul lui Enescu înseamnă a servi Muzica, fără falsă modestie, cu sacrificii constante, muncă asiduă, și căutarea frumuseții și a adevărului. De asemenea, este foarte reconfortant să-ți vezi numele, numele mărunt, alături de asemenea giganți ai pianului precum Radu Lupu sau Elisabeth Leonskaja. Premiul a venit într-un moment foarte dificil din biografia mea și a reprezentat o bună încurajare de a continua în această căutare magică pe care o numim artă și muzică. O căutare în întuneric, cu miracole ocazionale de lumină. De asemenea, premiul are un înțeles simbolic puternic în psihicul meu, fiindcă mi-a plăcut mereu și am admirat profund muzica lui Enescu, iar concursul, și înregistrarea ulterioară a integralei pentru pian a lui Enescu pentru Naxos în ultimii doi ani, mi-a dat ocazia să aprofundez acest univers minunat, acest cosmos creator minunat care este muzica sa. Am început să interpretez muzica lui Enescu de tânăr, dar mai întâi doar prin bucăți precum Cantabile și Presto pentru flaut, sau Legenda pentru trompetă, care nu sunt tocmai cele mai reprezentative compoziții ale sale (la fel este și cazul Rapsodiilor Române, a căror popularitate l-a făcut să sufere mult). Abia mai târziu am descoperit muzica sa pentru pian, octetul, muzica de cameră, cântecele, Oedip, simfoniile, Vox Maris, și am fost copleșit pur și simplu de geniul pur, de inventivitatea, curajul, densitatea și măiestria polivalentă a acestei muzici minunate. Îl consider pe Enescu un geniu la nivelul lui Bach, Mozart și Beethoven.

cadru superb enescu

Datorită acestui premiu ați avut ocazia de a participa, anul trecut, la Festivalul Ravello (Italia). Cum a fost această experiență și ce alte beneficii ați avut datorită Concursului Internațional George Enescu?

Datorită premiului am fost invitat să interpretez alături de orchestrele simfonice din Ploiești, Târgu Mureș, Satu Mare, Iași și Timișoara. Interpretarea de la Festivalul Ravello, alături de legendara Orchestra della Fenice, a fost cu siguranță un vis împlinit, și am legat o prietenie strânsă cu ceilalți muzicieni, Ștefan Tarara și Eun-Sun Hong, la rândul lor laureați Enescu. Datorită acestei prietenii înregistrăm acum 2 CD-uri împreună pentru Naxos, ce vor fi lansate anul viitor: unul cu Trio în La minor și Cvartetul pentru pian, Op. 16 de Enescu și încă unul cu o selecție a celor mai bune triouri Haydn. În acest sens, concursul mi-a oferit nu numai oportunități artistice și profesionale minunate, ci și ocazia de a făuri noi prietenii muzicale și artistice care sunt sigur că îmi vor fi alături mulți ani de acum încolo.

„Este foarte reconfortant să-ți vezi numele, numele mărunt, alături de asemenea giganți ai pianului, precum Radu Lupu sau Elisabeth Leonskaja”

 

În timpul concursului ați stat pe Strada George Enescu, în clădirea în care compozitorul a locuit timp de 6 ani. Credeți că acest lucru v-a inspirat și v-a ajutat să fiți mai aproape de energia sa?

A fost o coincidență foarte specială, complet neplanificată, care încă mi se pare greu de explicat. Stăteam în aceeași clădire, în Strada George Enescu, aproape de Biserica Albă, la care Enescu mergea adesea, în apartamentul de sub cel în care a locuit la sfârșitul anilor ‘30 și începutul anilor ‘40, înainte de a se muta permanent în camerele din spate ale Palatului Cantacuzino. În acest apartament a compus unele dintre piesele care îmi plac foarte mult, și acest lucru mi-a dat senzația unei coincidențe cosmice foarte surprinzătoare. Psihologic, mi-a dat multă putere în timpul concursului, aproape simțind că Enescu mă încuraja pe tot parcursul acestuia.

Ați interpretat ca solist alături de orchestre internaționale consacrate, precum Mariinsky Theatre Orchestra, Mexico City Philharmonic Orchestra, New York Sinfonietta, Leos Janacek Symphony Orchestra. Totuși, ce vă doriți să realizați în viitor? Care este visul dumneavoastră?

Unul dintre visurile mele este să cânt la Festivalul Enescu. Ar fi o mare onoare. Sper că se va întâmpla într-o zi. Ca laureat al Premiului întâi la concurs, ar însemna foarte mult pentru mine, ar fi ca o încheiere a unui ciclu. De asemenea, să interpretez din nou cu Filarmonica Enescu (am cântat cu ei doar o dată, în finala concursului) sau cu Orchestra Radio, cu care nu am colaborat niciodată. Alte visuri, desigur, sunt să continui să interpretez alături de muzicieni și orchestre minunate, și să mă dezvolt, să-mi îmbunătățesc tehnica. Acesta, probabil, este principalul meu vis.

Ce sfaturi aveți pentru tinerii muzicieni care își doresc o carieră internațională?

Să iubească muzica fără jenă, fără compromis, să cânte cu bucurie și pasiune, să caute întotdeauna mai mult, mai profund, să muncească, să muncească, să muncească, în ciuda eșecurilor, în ciuda respingerilor. Să nu renunțe absolut niciodată. Muzica merită toate sacrificiile posibile.

 

Traducere oferită de Biroul de Traduceri Champollion

 

Distribuie