Interviu cu tenorul Marius Vlad Budoiu: “Vocea mea s-a lăsat foarte greu convinsă să se deschidă și să mă ajute”

Autor: Enescu Festival

Sub consideraţia de a fi artistul liric român cu cel mai vast repertoriu cuprinzând roluri de primă mărime de operă, repertoriu vocal-simfonic şi cameral – peste de 120 de titluri -, Marius Vlad Budoiu este unul din cei mai apreciaţi tenori români.

Prezent pe unele dintre cele mai importante scene ale lumii, alături de mari artiști, în anul 2013, tenorul Marius Vlad Budoiu a interpretat sub bagheta lui Daniel Barenboim la Opera de Stat din Berlin. A mai interpretat de asemenea pe scene precum Teatro alla Scala din Milano și la Festivalul Proms, dar și la Royal Albert Hall. În  2016, Marius Vlad a fost protagonistul producției Tannhäuser, la Melbourne, care i-a adus încă o confirmare a valorii sale la nivel internațional. Pe 2 septembrie, Marius Vlad Budoiu va urca pe scena Sălii Palatului din Bucureșt în cadrul Festivalului Enescu 2017, interpretând rolul Laios în Oedipe, de George Enescu, sub bagheta lui Vladimir Jurowski. 

 

Interviu realizat de Bianca Nica 

***

budoiu bun_n

Alături de mezzo-soprana Sarah Sweeting, în producția Tannhauser de Wagner la Melbourne, 2016

Sunteți unul dintre cei mai apreciați soliști de operă atât pe plan național, cât și pe plan internațional, cât și pe plan internațional. Crescând într-o familie în care tatăl dvs. a fost profesor de canto și cântăreț de operă, ați luat contact cu opera de la o vârstă destul de fragedă probabil, dar care a fost momentul în care ați știut că aceasta este vocația dvs. și cum a decurs drumul de la acel moment și până la primul rol?

Da, practic am crescut în muzică de când mă știu și sunt convins că eram în muzică și înainte de a mă ști. Tatăl meu era profesionist în domeniu, iar mama este o foarte mare iubitoare de muzică și de operă, în special. Era la propriu nelipsită de la spectacolele de operă începând din studenție, perioadă despre care îmi povestea că solicitarea locurilor era atât de mare încât studenții stăteau pe ziare pe scările de la balconul operei. Așa s-a cunoscut cu tatăl meu care era solist și profesor de canto la Academia de Muzică când eu m-am născut. El studia mereu și, deci, auzeam toată ziua muzică. Mă ducea cu el la repetiții, pentru că atunci când eram foarte mic eram foarte cuminte, nu făceam zgomot, mă lăsa într-un loc și nu deranjam repetițiile… Între timp mi-a trecut. Nu am cum să uit momentul de cotitură în existența mea, în care, la vârsta de 6 ani, am asistat la un spectacol de „Rigoletto” de Giuseppe Verdi. Cânta tenorul Viorel Baciu care nu era unul dintre marii tenori ai lumii, dar umplea scena și era un personaj atractiv. M-am îndrăgostit efectiv de personajul său și de ceea ce el expunea pe scenă și am decis că „vreau să fiu ca nenea ăla”. Din acel moment nu am mai abandonat această idee. De la 4 ani începusem să studiez pianul, iar de la 6 ani am urmat, în paralel cu școala generală cu predare în limba germană, cursurile de specialitate, teorie, solfegiu, dicteu, la Școala Mică de Muzică. Drumul, din acest punct de vedere, a fost cel corect, pentru că toate cunoștințele acumulate la școala germană au fost foarte solide, iar cursurile paralele de muzică au fost suficiente pentru a-mi folosi ulterior, a mă forma și a-mi dezvolta calitățile deja existente în formă latentă pe care fiecare dintre noi le deține mai mult sau mai puțin, iar aici mă refer la talent, ureche muzicală, voce și așa mai departe. Spre deosebire de oamenii care vin cu o voce gata formată, eu am avut o voce care s-a lăsat foarte greu convinsă să se deschidă și să mă ajute. În ciuda faptului că muzicalitatea și dorința mea de a ieși în față erau acolo, vocea era întotdeauna puțin în urmă. Din această cauză, undeva pe la 15 ani eram un bariton care-și aborda propria voce foarte prost, pentru că forțam îngrozitor. Dacă aș fi mers pe linia respectivă, cu siguranță într-un an, doi aș fi reușit să rămân complet fără voce, dar întâmplarea a făcut că tatăl meu s-a îmbolnăvit, am schimbat profesorul și cu mari eforturi am reușit prin anul II-III să încep să-mi deschid vocea și să cânt. Am debutat ca solist cu Simfonia a IX-a de Beethoven, iar primul meu rol pe scenă a fost Lenski din „Evgheni Oneghin” de Piotr Ilici Ceaikovski cântat în limba română. Acesta rămâne un pilon important în activitatea mea, fiind primul meu rol, dar eram departe, foarte departe de a fi un cântăreț valabil la vremea respectivă. Uneori mă mir că au existat persoane care să-mi dea încredere și credit încât să am ocazia să ajung la nivelul care sunt astăzi, pentru că eram foarte slăbuț.

Împreună cu dirijorul Daniel Braneboim, într-un moment de relaxare de la repetiții

 

 

„Dacă nu ar fi existat muzică, aș fi inventat-o”

Fiecare dintre cei care merg pe acest drum al artei lirice, are aproape în permanență țeluri sau idealuri în materie de scene pe care dorim să le cucerim sau mari cântăreți la performanțele cărora am dori să ajungem. Care au fost modelele la care ați privit cu admirație pe parcursul carierei dvs.?

Unul dintre cei pe care i-am întâlnit în perioada în care eu începeam să mă formez ca artist este Ionel Voineag, un tenor important al României și un om cu care m-am înțeles foarte bine. Mi-a deschis ochii în multe privințe. El și-a scris doctoratul legat de necesitatea unui model, unui ideal pentru cântăreți. Eu aș spune că este important să ai mai multe modele, astfel că în anumite perioade ești mai atașat de unul sau de altul. Atunci când este unul singur, ajungi să te plafonezi. Fiecare dintre marii cântăreți a avut puncte tari și puncte slabe. Indiferent cât de mare și de superb ar fi fost, fiecare avem limitele noastre. La fel de important este să urmărim atât calitățile, cât și limitele unui interpret ca să rămânem cu picioarele pe pământ. Pe de altă parte, în funcție de etapa de dezvoltare și în funcție de dispoziția sufletească, găsim inspirație la unul sau la altul. Idolii mei din punct de vedere profesional s-au schimbat de-a lungul anilor, începând de la marele Caruso, pe care tatăl meu mi-l prezenta ca fiind tenorul suprem și care rămâne la ora actuală un reper important pentru mine, mergând mai departe la Beniamino Gigli, Aureliano Pertile, și alți mari tenori ai trecutului pe care tineretul nu-i mai cunoaște și cred că are mult de pierdut. Ar mai fi Mario del Monaco, Fritz Wunderlich, Richard Tauber… Mai ales Joseph Schmidt, un celebru tenor născut în Bucovina și care și-a desfășurat cariera în Europa Occidentală în anii 1930-1940. Era evreu și a avut ghinionul să se trezească în Germania nazistă că nu poate să-și continue cariera…  Într-o anumită perioadă a dezvoltării mele, Joseph Schmitt mi-a fost atât de aproape încât mă consideram reîncarnarea sa… Aveam o sensibilitate atât de acută la tot ceea ce ascultam interpretat cu el, încât și la ora actuală îl recunosc într-o clipă. El mi-a inspirat sensibilitatea, entuziasmul față de cânt și mă inspiră încă din multe puncte de vedere. Pe măsură ce avansam în repertoriu am găsit surse noi de inspirație. Am fost foarte mare fan Giuseppe Giacomini într-o perioadă. De asemenea, cu toții îl cunoaștem pe Jonas Kaufmann care este unul din cei pe care îi admir. Îl ador pe Ramon Vinay. Învăț mult de la colegii mei, de la cei cu care cânt. Nu pot să spun că sunt toți idolii mei, dar, în general, sunt un admirator ai colegilor mei tocmai pentru că eu consider că am ceva de învățat de la fiecare dintre ei. Poate că ați observat că nu vorbesc despre Pavarotti, Domingo și Carreras, cei care erau într-o perioadă cei mai mari invadatori ai mass-mediei. Consider că, în ciuda perfecțiunii tehnice a imprimărilor la care s-a ajuns în perioada respectivă, din punctul meu de vedere, ei nu sunt decât tenori foarte buni între mulți alții. Pavarotti a cântat perfect. Nu îl ascult decât foarte rar… Domingo, care este cel mai mare muzician dintre tenori, care a abordat un repertoriu uriaș, de la care ai tot timpul ce să înveți, are limitele sale ca noi toți. Carreras a fost în tinerețe un tenor superb, dar a ajuns un tenor care nu s-a știut opri la timp. Nu sunt adeptul ideii de a-ți crea un reper pe baza unor imprimări audio bune, pentru că nu calitatea imprimării trebuie să-ți dea reperul de urmat ci acel CEVA care se ascunde dincolo de calitatea imprimării. Pot chiar să afirm că prefer o imprimare proastă cu Caruso în locul uneia perfecte cu Domingo. La ora actuală vânez în continuare imprimările cu tenorii vechi, dinainte de 1950 dacă se poate. Lăsând la o parte vocile de tenor, îi admir pe Nicolae Herlea, Piero Cappuccilli, George London. Sunt doi mari artiști cu care eu mi-aș fi dorit să studiez, Birgit Nilsson și Eberhard Wächter, dar destinul a hotărât ca amândoi să fi murit înainte ca eu să apuc să studiez cu ei. Consider că toți acești artiști pe care nu i-am întâlnit niciodată mi-au fost fără să știe profesori la un moment dat. Când am fost întrebat cu cine am studiat lied am răspuns că am studiat cu Dietrich Fischer-Dieskau, cu Peter Schreier și cu Fritz Wunderlich. În glumă, bine-nțeles… La modul la care eu am înțeles studiul pot să spun și la ora actuală că de la ei am învățat lied. În concluzie, eu cred că este esențial ca tinerii să aibă un model pe care să-l urmeze. Să îl caute până îl găsesc…

În rolul lui Othello

 

„În România, Enescu este prea puțin cunoscut”

 Ați colaborat cu mari cântăreți, regizori și dirijori ai lumii pe parcursul carierei dvs. Care dintre aceste experiențe scenice au avut o contribuție în evoluția dvs. de până acum?

Trebuie să spun că am avut foarte multe de învățat din colaborarea marile personalități cu care m-am întâlnit în parcursul meu artistic. Am să încep cu Hero Lupescu, care a fost la un moment dat cadru didactic la Academia de Muzică și cu care eu studiam cursurile de regie de operă. Fiind în același timp student la Canto, eram și cobai pentru colegii mei de la Regie atunci când ei doreau să pună în scenă câte un fragment de operă. Lucrul cu dânsul în calitate de cobai a fost la fel de interesant ca și cel în calitate de student la regie. Am învățat de la el ce înseamnă să satisfaci niște cerințe elementare de scenă. Cum se pășește pe scenă, cum se stă pe scenă, care trebuie să fie relația între două personaje, care trebuie să fie parcursul psihologic al unui interpret astfel încât să poată să „umple” un personaj. Pot să spun că din acest punct de vedere am avut cele mai multe lucruri de învățat de la cursurile cu Hero Lupescu. Bineînțeles că și din lucrul cu alți regizori se învață tot timpul. Fiecare întâlnire cu un regizor deosebit, un regizor inteligent îți dă idei despre felul în care personajul tău trebuie construit. Acest lucru mă impulsionează să fac de fiecare dată puțin mai mult decât am făcut până la acel moment în interpretarea unui personaj. Am să-i fac un compliment colegului meu Tiberius Simu, care m-a rugat să cânt în cadrul spectacolului său de absolvire de la Regie, „Carmen” de Georges Bizet. Am învățat multe lucruri de la el atunci. Felul său de a aborda problema și de a-mi semnala niște defecte în interpretarea mea mi-au folosit foarte mult. În general, în momentul în care lucrezi cu un regizor bun, care are și tact și simț pedagogic, te va învăța și ce să faci pe scenă și ce să nu faci, ceea ce poate fi uneori la fel de important. La un moment dat, am ajuns din această cauză la ceea ce se s-ar numi „less is more”, lucru care s-a și remarcat în momentul în care au apărut critici despre ceea ce făceam eu în spectacole. Apoi am considerat că am avansat destul în direcția respectivă și m-am întors la un mod de exprimare un pic mai exteriorizat, pentru că vorbim despre scenă, nu despre film. Distanța dintre interpret și public este destul de mare și pentru a fi depășită cere o gestică, o mimică și o expresie ceva mai importante. Din punct de vedere muzical, prima persoană care mi-a dat niște repere de bază în ceea ce primește interpretarea a fost unul dintre pianiștii cu care eu am lucrat la Academie pe perioada studenției, domnul Ștefan Ronay. Am avut deosebita plăcere să lucrez cu el și, mai apoi, să și cântăm împreună pe scenă în câteva recitaluri, ceea ce ne-a făcut plăcere amândurora, pentru că am reușit să ne înțelegem atât de bine din punct de vedere muzical încât să avem plăcerea să cântăm împreună. De asemenea, am fost și colegi atunci când am început să predau și mi-a fost un foarte bun colaborator la clasă. Următorii pași în ceea ce privește evoluția mea muzicală, mi i-a sugerat maestrul Dumănescu și mai apoi, când am început să lucrez la Operă, maestrul Sbârcea cu care am lucrat pentru „La Traviata”. Atunci am înțeles cât de important este lucrul detaliat la o frază. Bineînțeles că în timp ce începeam să colaborez cu diferiți dirijori și regizori toate lucrurile pe care le învățam de la ei le aplicam și în sfera pedagogică a activității mele. Nu mă refer doar la indicațiile pe care le primeam eu, dar și felul în care maeștrii lucrau cu colegii mei, inclusiv cu orchestra, pentru că fiecare detaliu îți dă câte ceva de înțeles și te învață ceva nou. În ultimă instanță, produsul pe care noi îl prezentăm pe scenă este rezultatul unei munci de asimilare care nu se poate limita doar la studiul concret al rolului respectiv, ci trebuie să fie rezultatul unui proces de elaborare de stil, de sensibilitate, de psihologie, de cultură în cel mai larg sens. Din acest motiv, pe scenă se observă imediat când un interpret este un artist complex care știe ce cântă, știe cine este personajul său, citește, se informează, își formează o personalitate artistică. Mă consider un om care învăță în permanență de la toți cei cu care colaborează și mă pot lăuda cu colegi de scenă de foarte mare valoare și de la care am reușit să „fur” mult.

 

Sunteți cântăreț de operă, regizor, ați cochetat și cu dirijatul, dar sunteți și un ilustru profesor de canto, din mâna căruia au plecat foarte mulți cântăreți foarte buni în străinătate, pe cele mai mari scene. Cum v-ați descoperit această vocație și cum vă raportați acum la ea? Cât timp vă petreceți în mijlocul studenților dvs. și ce înseamnă performanțele lor pentru dvs.?

Am ajuns pedagog total din întâmplare. Nu mi-am imaginat că voi ajunge să predau și nici nu mi-am dorit acest lucru. La finalul studiilor de licență era perioada în care se înființau cursurile postuniversitare, cele de masterat și profesorul meu de la acea vreme, domnul Gheorghe Roșu m-a îndemnat să dau admitere. În ziua examenului eram acasă, cu nici o intenție de a mă prezenta la examen. Dânsul m-a sunat în dimineața aceea și a fost extrem de surprins de alegerea mea. La insistențele lui am cedat și astfel am făcut primul pas în această direcție. A fost o perioadă în care, pentru mine activitatea mea pedagogică era mai mult o curiozitate decât o preocupare. Eram în căutări și căutările mele se răsfrângeau implicit asupra celor cu care lucram. Se pare că ceea ce eu am transmis studenților a funcționat. Astfel, am reușit nu doar să ajut oamenii să termine cu voce facultatea, ci să-i ajut chiar și  pe cei care intrau fără voce să găsească resurse nebănuite și să-și poată face meseria. Bineînțeles că nu în proporție de 100%, pentru că nici noi și nici studenții nu suntem perfecți, dar procentul de reușite bune și foarte bune în ceea ce mă privește este destul de mare. În timp, toată preocuparea mea în ceea ce privește pedagogia s-a aprofundat și mi-am descoperit niște valențe pedagogice care se manifestă în întreg procesul pedagogic. Transmiterea de informații este importantă, dar important este și felul în care le transmiți și felul în care îți creezi relația de colaborare cu studentul. Acesta trebuie să fie cel care muncește, iar profesorul doar îl ajută să evolueze, să-și creeze și să-și folosească vocea. Munca este în primul rând a studentului. Eu consider că atmosfera din timpul orelor și relația dintre profesor și studenți sunt foarte importante. Este necesară comunicarea de ambele părți, pentru că eu trebuie să fiu atent la ceea ce se întâmplă cu sufletul studentului. Trebuie să am grijă de vocea lui, trebuie să am grijă și de psihicul lui, pentru că trebuie să îl ajut să-și dezvolte și anumite aspecte ale personalității care să-i folosească în profesie. Activitatea mea este una foarte complexă. Nu este doar una de transmitere de informații, ci este o activitate de emulație între profesor și student în așa fel încât rezultatul să fie unul optim. Munca mea de apropiere de studenți dă rezultate și creează o legătură ce rămâne puternică peste ani. Fiecare revedere cu studenții este o bucurie deosebită. Bineînțeles că sunt și cazuri în care nu am putut colabora. Potrivirea psihică între student și profesor este importantă, iar atunci când nu am putut lucra cu cineva ne-am despărțit în relații bune sau mai puțin bune. Și asta face parte din meseria noastră și din tot acest proces pedagogic. Sunt foști studenți cu care mă revăd după 10-15 ani și bucuria rămâne enormă. Mă bucur de fiecare succes al lor. Am descoperit un proverb chinezesc care spune că „Un pedagog bun este victima fericită a reușitei sale” și m-a lovit veridicitatea acestuia, pentru că fiecare reușită a mea îl aducea pe studentul din fața mea mai bun decât am fost eu și eram și fericit că progresa, dar aveam și acea măruntă sămânță de regret că nu am putut la rândul meu să avansez așa. La ora actuală, pe lângă faptul că am ajuns la un nivel la care chiar m-am împăcat cu mine așa cum sunt cu bune și cu rele, plăcerea pe care o găsesc în a dărui din știința, energia și binele este mult mai mare decât plăcerea de a primi. Am să citez: „Este mult mai câștigat omul care dă decât cel care primește”.  De câțiva ani am început o activitate de pedagog pe lângă cea de la Academia de Muzică și anume masterclassuri care mi-au oferit ocazia să lucrez cu un număr mult mai mare de tineri cântăreți decât aș fi făcut-o dacă rămâneam doar la Academie. Acestea s-au desfășurat în Italia, Sicilia, Düsseldorf, unde sunt chemat regulat la studioul de operă, la opera din Iași, la opera din București și, cel mai de curând, la Roma, la Conservatorul „Santa Cecilia” și la Institutul Pontifical de Muzică sacră din Roma. Este o activitate foarte interesantă, pentru că te pune față în față cu niște oameni cărora trebuie să le dai în scurt timp informație nici mai multă și nici mai puțină decât pot înmagazina și folosi. E cu adevărat o provocare și îmi place. La ora actuală, în lume sunt foarte mulți tineri cântăreți cu care au legat legături speciale, pentru că s-au simțit ajutați cu sinceritate și competență în scurta perioadă în care am avut de a face. De aceea, de obicei după ce țin un masterclass undeva, organizatorii, dar și studenții doresc să ne revedem și să repetăm experiența.

Pe perioada evoluției dvs. ați trecut prin diferite tipuri de repertoriu, de la cel liric la cel dramatic. Unde v-ați simțit cel mai bine, atât din punct de vedere vocal, cât și din punct de vedere interpretativ?

Consider că orice interpret care se vrea a fi profesionist în acest domeniu trebuie să-și drămuiască foarte bine vocea, pentru că avem o dependență enormă de ceea ce ne-a dat Dumnezeu. Depindem de niște date naturale care pot fi mai bogate sau mai puțin bogate, dar care sunt, cu siguranță, limitate. Există și persoane deosebite care sunt mașini de cântat, dar acelea sunt excepții. Marea majoritate a soliștilor trebuie să-și drămuiască bine efortul, pentru a face față în momentul în care trebuie să dea performanță. Exact la fel ca un sportiv care se antrenează treptat pentru a ajunge la performanță. Aceasta înseamnă o formare în timp a unui antrenament, a unei rezistențe, împreună cu o evoluție absolut normală a organului vocal, care se formează, se reformează și se deformează în timp în funcție de felul în care este folosit. Am considerat absolut normal să încep cu roluri mai lirice, poate chiar foarte lirice. Pe lângă faptul că erau singurele pe care le putem cânta, privind în urmă mi se pare cel mai firesc și cel mai bun drum pe care l-aș fi putut lua. Faptul că niciodată nu am considerat că ceea ce fac este maximum din ceea ce pot, m-a dus pe un drum care până acum nu s-a încheiat, o evoluție care m-a purtat încet de la Lenski, Tamino, Don Ottavio, Alfredo, Rodolfo,  și multe lucrări vocal-simfonice mozartiene către repertoriul mai plin, către „Paigliacci”, „Cavalleria Rusticana”, „Carmen”, „Madama Butterfly”, ca în ultimă instanță să ajung la rolurile dramatice pe care le abordez acum, la „Otello”, „Turandot”, „Samson și Dalila”, și bine-nțeles la Wagner, preferatul meu. Fiecare trebuie să-și găsească limitele, să și le simtă la un moment dat, fie cu ajutorul unui pedagog, fie pe propria piele, pe propria răspundere prin experiență. În ceea ce mă privește, au existat firește și eșecuri din care am învățat vrând, nevrând. Aceste eșecuri m-au ajutat să evoluez, spre marele meu noroc, pentru că am o personalitate care nu mă lasă să mă opresc când dau de obstacole,. Pe mine obstacolele mă stimulează să lupt din ce în ce mai mult să le depășesc și să-mi demonstrez în primul rând mie însumi că sunt mai bun. Toată evoluția mea m-a adus într-un loc în care mă simt bine. Și rolurile lirice mi-au oferit satisfacții, așa cum orice rol cântat pe scenă mi-a adus satisfacții, dar întotdeauna sufletul m-a dus către un repertoriu mai dramatic, mai frământat, mai solicitant. Probabil că cineva acolo sus mi-a ascultat dorința și la ora actuală sunt acolo unde îmi place să fiu. Sunt oameni care m-au văzut în toată evoluția, sunt oameni care au prins toate etapele mele pe scenă, oameni care mi-au spus că eu eram Lenski, eu eram Faust, că eram Don Ottavio, dar la ora actuală le spun cu mâna pe suflet că nu eram. Eu sunt Otello, sunt Lohengrin, sunt Tannhäuser. Acestea sunt roluri care mă solicită până la limită și roluri din care ies stors ca o cârpă. Sufletul meu se încarcă prin tot ceea ce dăruiește publicului în comunicarea dintre artist și public. Nu pot să fiu un artist care nu se frământă pe scenă. Pentru mine, chiar și atunci când este vorba despre o lucrare vocal-simfonică, actul artistic este un act de transmitere a unui preaplin, a unei energii care există în mine și trebuie dată mai departe. Astfel, rolurile în care eu dau cel mai mult din mine îmi dau cea mai mare satisfacție.

„Sunt mândru că fac parte din producția Oedipe”

Cum ați primit prima invitație în Festivalul Enescu și ce înseamnă pentru dvs. participarea  pentru cincea oară în ediția din 2017 a Festivalului George Enescu? 

Sincer, nu-mi aduc aminte când am participat pentru prima oară la Festivalul „George Enescu”. Mi se pare că a trecut o veșnicie de la momentul în care am debutat în cadrul acestuia. Îmi aduc aminte că am cântat în cadrul un spectacol de „Carmen” de Georges Bizet, cred că în anul 2007, alături de minunata mezzosoprană Ruxandra Donose. De asemenea, am pregătit opera „Lohengrin” pentru ediția din anul 2011 a Festivalului, pe care, însă, nu am mai cântat-o în cadrul Festivalului Enescu, premiera fiind dedicată lui Johan Botha, un artist deosebit. În 2013, am cântat „Otello” de Giuseppe Verdi. Dintr-o întâmplare fericită pentru mine, Peter Seiffert, cel care ar fi trebuit să interpreteze rolul titular al operei, anunțând cu doar câteva zile înainte de spectacol că nu poate să onoreze. Să nu uităm de „Wozzeck” de Alban Berg, la ediția din 2015. În afară de aceste lucrări, am participat în cea mai mare parte la Festival cu lucrări enesciene, precum „Vox Maris”, poemul simfonic pe care l-am interpretat sub bagheta marilor dirijori Zubin Mehta, Antonio Pappano și Gennady Rozhdestvensy și Simfonia a V-a dirijată de Peter Ruzicka. Cu acesta din urmă am mai colaborat la propunerea sa, interpretând aceeași lucrare în Germania, la Filarmonica din Hamburg, și la Filarmonica din Berlin și imprimând-o ulterior pe CD. Festivalul „George Enescu” rămâne pentru mine un reper important. Consider ca fiind specială fiecare participare a mea la Festival, pentru că de fiecare dacă se întâmplă ceva nou, întâlnesc cunoscuți, dar și oameni noi, oameni frumoși.

Ce ne puteți spune despre cele două lucrări pe care le veți interpreta, în special despre opera Oedip cu care se va deschide această ediție a Festivalului? Ne puteți descrie din perspectiva proprie această capodoperă enesciană?

Cu Oedip am avut primul contact în jurul anului 1995, când eram tânăr angajat la Opera Națională Română din Cluj și cântam Păstorul. Se cânta pe atunci în limba română, ceea ce era foarte bine, pentru că publicul înțelegea textul, având în vedere că încă nu exista titrare în vremea aceea. Mai mult decât atât, muzica acestei lucrări este complexă, iar faptul că textul cântat este înțeles o face mai ușor accesibilă. Sincer, mie mi s-a părut la început mai mult decât dificilă, ci de-a dreptul imposibilă și nu mi-am imaginat că mă voi apropia atât de tare de această lucrare. În timp ce lucram la ea, a devenit din ce în ce mai prietenoasă, iar la final ne-am împrietenit atât de bine încât până și reducția de pian a început să mi se pare atractivă și interesantă. Bineînțeles că vorbim despre George Enescu, în opera căruia, pe măsură ce analizezi sau asculți din ce în ce mai în detaliu o lucrare, îi găsești farmecul și bogăția dusă la extrem, la filigran. Cu ocazia acestei ediții a Festivalului voi interpreta rolul lui Laios și sunt mândru că fac parte din această producție. Enescu nu s-a gândit atât de mult la rolul tenorului, dar acest lucru nu mă deranjează pentru că am cu atât mai mult timp să ascult și să admir ce fac ceilalți de pe scenă. Este o companie foarte selectă, având ca parteneri de scenă London Philharmonic Orchestra sub bagheta lui Vladimir Jurowski, pe care sunt nerăbdător să-l cunosc, deoarece de fiecare dată când am întâlnit un artist de asemenea calibru am avut foarte multe de învățat. Cealaltă lucrare pe care o voi interpreta în această ediție este „Marea Misă în do minor” de Wolfgang Amadeus Mozart, o lucrare fără nici o îndoială superbă. Deși nu prea mai cânt Mozart în ultima vreme, sper să mă ridic la înălțimea partiturii.

Festivalul Enescu creează valori prin aducerea în același loc a atâtor forțe culturale”

FestivalulEnescu

Care considerați că este importanța acestui Festival, atât în plan național, dar mai ales în plan internațional și ce părere aveți despre noul tandem directoral Zubin Mehta, președinte onorific, și Vladimir Jurowski, director artistic?

Faptul că două asemenea personalități au acceptat să fie directorii acestui festival nu poate decât să ne bucure și să ne confirme valoarea lui pe plan internațional. Faptul că în tot contextul geo-politico-cultural din România, Festivalul Enescu nu are strălucirea și atenția pe care le merită se datorează probabil unor priorități, din punctul meu de vedere greșite, la nivelul cel mai înalt. Atâta timp cât cultura unui popor, istoria sa și valorile sale morale nu sunt pe primul plan, poporul respectiv va avea de suferit. Consider că, la nivel național, Festivalul Enescu ar putea să strălucească mai tare. Ceea ce confirmă acest lucru este faptul că pe plan internațional Festivalul este foarte bine văzut, iar faptul că există acest efort de a mobiliza aceste forțe culturale din întreaga lume și de a le aduce la București în beneficiul românilor și nu numai reflectă o dorință a unui nucleu de spirite deosebite de a ridica cât se poate viața culturală românească. Un asemenea eveniment creează valori prin aducerea în același loc a atâtor forțe culturale. Se creează un etalon, iar acest lucru nu poate decât să ne bucure. Festivalul „Enescu” nu este numai un efort financiar, logistic de a pune împreună valori artistice extraordinare, ansambluri deosebite, ci este și o reușită care atâta timp cât funcționează va trage înainte după sine toată cultura românească. Nu este singurul reper de valoare în cultura românească a anului 2017, dar cu siguranță este unul dintre cele mai importante.

Ați introdus în recitalurile dvs. și ciclul de lieduri 7 Chansons de Clement Marot, Op.15 din creația compozitorul al cărui nume îl poartă Festivalul. Ce alte lucrări ale compozitorului ați mai abordat și cum percepeți muzica acestuia? De ce este important ca publicul din România să-l descopere și să-l cunoască pe George Enescu prin intermediul muzicii sale? 

Din păcate, în România, pe principiul „nimeni nu e profet în țara lui”, un principiu care din păcate se aplică în cazul lui Enescu, muzica compozitorului este prea puțin cunoscută. În afară de Rapsodia Română, restul creației sale este neglijat. E ca și cum am zice că România este plai mioritic pentru că cea mai reprezentativă creație culturală românească ar fi Miorița, ceea ce este departe de adevăr. Atâta timp cât vom crede că Miorița ne definește, vom avea o problemă majoră. Enescu înseamnă mult mai mult decât Rapsodia Română, care are un grad mare de accesibilitate, este aproape muzică pop, este foarte accesibilă, spre deosebire de alte lucrări ale compozitorului în care își dă măsura creativității, universalității sale, a complexității gândirii sale. Nu aș merge până acolo încât să gândesc un fel de obligativitate a instituțiilor de artă din România să prezinte lucrări enesciene, dar în spiritul unui patriotism adevărat, al unui patriotism care nu trebuie să inventeze, ci doar să recunoască valorile, acest principiu, această lege nescrisă ar trebui să funcționeze. Eu cred că este de datoria noastră să-l cântăm pe Enescu, să dăm de știre lumii că suntem mult mai mult decât Miorița. Enescu, prin tot ceea ce a creat, este în stare să ne ridice, să ne pună în rând cu valorile mari ale culturii universale. Faptul că nu-l cântăm în România este o rușine. Am cântat Enescu în Germania și am înregistrat și un disc la Filarmonica din Saarbrücken și toată lumea a fost încântată de Simfonia a V-a de Enescu, toată lumea se bucură când aude această capodoperă. Ei bine, în România, sunt introduse în programele de concert doar cele mai atractive lucrări, care să câștige publicul pentru următoarele concerte. Eu cred că datoria noastră, nu numai ca români, pentru că nu este doar un gest de patriotism, dar ca artiști ar trebuie să fie cea de a ridica publicul, nu de a ne coborî mereu la nivelul lui și de a-i oferi doar ceea ce dorește să asculte. Pe scenă nu trebuie doar act cultural lejer. Să nu uităm faptul că odată cu nașterea tragediei, în Grecia antică a apărut și termenul de katharsis. Un act artistic profund schimbă, transformă, publicul în bine. În acest context, consider că Enescu ar putea îndeplini această misiune. Îmi place să cânt liedurile pe care le-ați menționat. Mai există un ciclu de 3 lieduri care se cântă mai rar, tot pe text în franceză. Am mai cântat aceste lieduri într-o orchestrație a lui Erich Bergel din când în când la București, Cluj, Iași și Timișoara, dar total accidental. În concluzie, aș spune că îmi fac datoria de patriot să-l cânt pe Enescu, dar nu o simt ca pe o povară. De fiecare dată când reușesc să interpretez Enescu așa cum trebuie am senzația că mă îmbogățesc pe mine și pe cei care mă ascultă.

În afară de apariția dvs. în Festivalului „George Enescu”, ce ne așteaptă din partea tenorului Marius Vlad Budoiu în perioada ce urmează? Unde vă mai putem asculta și în ce roluri?

Mie nu-mi place să vorbesc despre proiectele care urmează să se desfășoare în viața mea, pentru că există o doză de incertitudine între ceea ce plănuim și ceea ce hotărăște Dumnezeu să se întâmple cu adevărat. „I don’t wanna jinx it”. Activitatea mea la ONRC constă în stagiunea aceasta în Tannhäuser, Don Carlo și Tosca. De asemenea, am o colaborare bună cu ONB, unde voi interpreta această stagiune opera Fidelio. Tot la București se preconizează o reluare cu „Lohengrin” în stagiunea viitoare, iar la vară voi interpreta aceeași lucrare în Australia, la Melbourne. Aștept cu nerăbdare să mă întorc acolo, pentru că am cunoscut oameni speciali cu care abia aștept să mai colaborez.

În încheierea interviului, vă voi adresa o întrebare pe atât de provocatoare, pe atât de dificilă: de ce operă?

Am fost întrebat o dată ce aș fi făcut dacă nu aș fi făcut muzică și am răspuns că dacă nu ar fi existat muzică, aș fi inventat-o. Chiar dacă aș fi știut să fac altceva, nu aș fi putut să fac altceva. Nu pot face altceva decât muzică, nu pot să trăiesc decât prin muzică și tot ceea ce fac între preocupările mele legate de muzică mi se pare doar o pauză luată de la viața mea așa cum este ea menită să fie. Am cântat și muzică de cameră și lucrări vocal-simfonice, dar acasă mă simt în operă. Probabil pentru că există în mine un personaj mic și jucăuș, un drăcușor care e pus în permanență pe șotii și se manifestă cel mai bine pe scenă. Acea provocare de a fi altcineva, de a transmite o stare, o energie, de a fi un canal energetic între forța supremă care ne domină și publicul pe care trebuie să-l servim mi se pare o chemare superbă și atâta timp cât pot să fac asta, nu mă va voi putea opri. Nu cred că există satisfacție mai mare. Am încercat și ca regizor, și ca dirijor, dar satisfacțiile nu sunt aceleași nici pe departe. Lăsând la o parte faptul că-mi place muzica de operă, fenomenul în sine este cea mai complexă formă de artă și odată ce ai început să trăiești acest fenomen, orice altceva ai face înseamnă a merge în jos. Nu am fost balerin, nu am fost pictor scenograf, dar nu regret, pentru că satisfacțiile pe care le am ca interpret sunt de neegalat.

Biografie

A absolvit Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj, și a studiat cântul cu tatăl domniei sale, baritonul Ion Budoiu, cu mezzosoprana Edita Simon şi cu basul Gheorghe Roşu. Tenorul Marius Vlad Budoiu a debutat la 21 de ani cu lucrarea Simfonia a IX-a de Beethoven, la Filarmonica din Târgu-Mureş, apoi, în repertoriul de operă, în rolul Lenski (Evgheni Oneghin de P.I.Ceaikovski), la Opera Maghiară din Cluj. Primele roluri pe scena Operei Române din Cluj au fost Rodolfo (La Bohème de G. Puccini) şi Alfredo (La Traviata de G. Verdi). Cu rolul Tamino (Die Zauberflöte de W. A Mozart) şi-a făcut debutul pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, în 1996. A interpretat în sute de concerte şi spectacole, pe scene din Anglia, Franța, Spania, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Austria, Elveția, Bulgaria, Rusia, Serbia, Polonia, Cehia, Slovacia, Turcia și Japonia. Tenorul Marius Vlad Budoiu a abordat o largă paletă repertorială, de la lucrări ale lui Händel (The Messiah, Judas Maccabeus, Israel in Ägypten) și creaţii mozartiene – rolurile Tamino (Die Zauberflöte), Don Ottavio (Don Giovanni) şi Idomeneo (Idomeneo) la lucrări ale secolului XX, compozitori ca Benjamin Britten (War Requiem, Serenade, Les Illuminations) şi Arthur Honegger (Le Roi David) și producţii ale unor autori moderni: Cornel Ţăranu, Valentin Timaru, Constantin Râpă. Repertoriul său de tenor liric a inclus câțiva ani cu succes roluri precum Lenski (Evgheni Oneghin), Rodolfo (La Bohme), Alfredo (La Traviata), Alfred (Die Fledermaus), Barinkay (Der Zigeunerbaron), Nemorino (L’Elisir d’amore), Faust (Faust). Cu timpul, vocea sa a evoluat spre repertoriul spint, el abordând roluri ca Pinkerton (Madama Butterfly), Don José (Carmen), Radames (Aida), Cavaradossi (Tosca), Canio (Pagliacci), Turiddu (Cavalleria Rusticana), Don Carlo (Don Carlo) şi Manrico (Il Trovatore). În ultimii ani a abordat repertoriul dificil pentru tenor dramatic, devenind singurul român care la această oră are în repertoriu Otello (Otello), Calaf (Turandot), Samson (Samson et Dalila), Don Alvaro (La Forza del Destino), Tannhäuser (Tannhäuser), Lohengrin (Lohengrin) şi Tristan (Tristan și Isolda). În anul 2013 pe tenorul Marius Vlad Budoiu cântă sub bagheta maestrului Daniel Barenboim la Opera de Stat din Berlin, la Teatro alla Scala din Milano și la Festivalul Proms, la Royal Albert Hall, la Londra. Deţinând titlul de Doctor în Muzică, Marius Vlad Budoiu desfăşoară de 20 de ani o bogată activitate pedagogică la Academia de Muzică din Cluj.  Tenorul Marius Vlad Budoiu este distins cu Premiul Revistei VIP pentru Cel mai bun solist de operă al anului 2010  şi Premiul de Excelență la Galele 10 Pentru România.