Händel goes wild sau…reinventarea barocului

Autor: Festivalul Enescu

Text de Angela Șindeli

 

După cum ați văzut deja, nu este vorba despre un ansamblu obișnuit, a ținut să menționeze Christina Pluhar, printre ropotele de aplauze care au răsunat – în această după – amiază – la Ateneu, prezentându-i, generos, publicului pe minunații muzicieni care alcătuiesc L’arpeggiata.

Într-adevăr, călătoria muzicală propusă de ei în universul operelor lui Händel nu este una comună. Atunci când barocul îmbrățișează jazz-ul (sau invers), paginile poveștilor se rescriu într-o manieră cel puțin surprinzătoare, dacă nu chiar mai interesantă decât originalul. Toți compozitorii din perioada barocului au utilizat tipare stricte, explica într-un articol Christina Pluhar, dar acestea permit cântăreților și instrumentiștilor să improvizeze și să ornamenteze după bunul plac.

Alegerea lui Händel, ca experiment, este, fără îndoială, mai mult decât potrivită, dat fiind temperamentul său tumultuos și dinamic, resimțit din plin în partiturile operelor sale. Personajele atent create de el sunt oricum, numai banale nu. În titluri precum Amadigi di Gaula, Semele, Alcina, Rodelinda, Rinaldo, Giulio Cesare se țes intrigi și se conturează adevărate drame, ale căror protagoniști trec prin toată gama de sentimente, de la iubire și patimă, la furie, de la trădare și răzbunare, la resemnare. Regine, vrăjitoare, creaturi misterioase, demoni, insule, trăiri profunde, exacerbate, paroxistice, sinuoase, volute întortocheate, multiplicate la infinit, caracterizează lumea lui Händel – o lume, freamătândă care nu putea fi mai expresiv reprezentată decât prin ritmuri și accente baroc – jazzy, percuție, clarinet (însuflețit de fabulosul muzician Gianluigi Trovesi), acorduri de pian, alternanțe ritmice surprinzătoare, nebunie și bucurie (două planuri, la un moment dat, contopite), complicitate și joacă, dar una serioasă, cu reguli improvizatorice reinventate. Probabil că însuși Händel era destul de sălbatic, afirma, amuzându-se, Christina Pluhar.

În fascinanta poveste, L’Arpeggiata i-a avut alături pe contratenorul Philippe Jaroussky și pe soprana Céline Scheen. Philippe Jaroussky, al cărui glas se confundă, pentru mine, cu însuși barocul, a surprins, ca de fiecare dată, prin muzicalitatea sa, prin frazarea impecabilă și prin firescul interpretării. Totul este atât de interiorizat și maiestuos condus, încât vocea sa nu poate să nu convingă. Am văzut, în această după-amiază, un muzician complet, încântat de provocarea lansată de ansamblul L’Arpeggiata, rafinat, cu simțul umorului. Céline Scheen, delicată și sensibilă, a dezvăluit o voce amplă, tandră, generos timbrată, în deplin acord cu vocalitatea lui Jaroussky, duetul ales pentru bis, Pur ti miro (C. Monteverdi), stând mărturie în acest sens.

Händel Goes Wild este un concept inovativ, față de care nu poți rămâne indiferent. Redarea barocului în maniera originală reprezintă, vrem nu vrem, o încercare, uneori reușită, dacă ținem cont de tratate, noțiuni de stil și tehnici improvizatorice. Și totuși…De ce nu și altfel, alternând sonorități de epocă și timbruri moderne? Autentice, în profunzimea lor, rămân, în ultimă instanță, sentimentele…