Distribuie

Primul compozitor român care a intrat în patrimoniul cultural universal

Un geniu. Un om liber. Un spirit modern, fără a fi modernist de dragul modei. Un om cald și generos. Un bărbat de cuvânt. Un caracter. George Enescu, primul compozitor român care a intrat în patrimoniul cultural mondial, iubea în egală măsură cântecul păsărilor, tonalitățile folclorice și cele mai tulburătoare acorduri wagneriene. Mai mult, a reușit să le îmbine în creația sa în acel mod unic care i-a permis să facă saltul de la național la universal și să obțină recunoaștere internațională, alături de marii compozitori ai lumii.
Acesta este unul dintre motivele pentru care George Enescu este un pionier: este primul compozitor român care a depășit granițele țării, reinterpretând elemente tradiționale din patrimoniul cultural românesc și adăugându-le cele mai nobile influențe din muzica internațională, într-o cheie unică.

“Caracteristica generală care iese în evidență în muzica țării noastre este tristețea, chiar în toiul fericirii. Acest dor neclar, profund impresionant. Visarea. Și o tendință, chiar în părțile de tempo rapid, spre melancolie, spre tonalitățile minore”, considera George Enescu.

Creatorul unei opere unice care exprimă idealul său de viaţă

George Enescu avea doar trei ani când s-a îndrăgostit de muzica românească. Ascultase un taraf de lăutari. Apoi, s-a ascuns într-o livadă să-l audă pe un grădinar bătrân cum cânta la fluier.

Un copil-geniu, la vârsta de cinci ani studia la Conservatorul din Iași. Deși a devenit în timp un strălucit violonist și pianist, cu studii și recunoaștere la Viena, invidiat pentru tehnica sa, George Enescu și-a urmat visul: să devină compozitor. Este motivul pentru care a plecat de la Viena la Paris: să se dedice compoziției.

Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu însuți și să îi faci pe ceilalți să vibreze

„Perfecțiunea, care este pasiunea atâtor oameni, nu mă interesează. Ceea ce contează în artă este să vibrezi tu însuți și să îi faci pe ceilalți să vibreze”, spunea Enescu.

La Paris, celebrul compozitor francez de operă Jules Massenet s-a uitat peste mapa cu manuscrise ale tânărului compozitor George Enescu. L-a privit: „Ai să reușești!”. Era același entuziasm cu care profesorul belgian de vioară Martin Pierre Marsick mărturisea: „Acest elev are în cel mai înalt grad toate calitățile unui mare virtuoz, în ce privește timbrul, intonația, tehnica și profunzimea stilului”.

La doar 17 ani, în 1898, compozitorul George Enescu debuta cu Poema română. Compoziția a fost aclamată cu atâta entuziasm încât a intrat în istoria muzicii românești ca prima operă românească cu adevărat „națională”. Însă muzica imaginată de compozitor trecea dincolo de elementul popular, integra autenticitatea ritmurilor românești în universalitate, alături de cele mai sofisticate influențe europene, precum cele ale lui Brahms și Wagner.

Pentru compozitorul George Enescu, esența era tocmai aceasta: polifonia, suprapunerea, pe care le trata mereu cu exigență maximă. „Indiferent cât de scurtă este, o piesă merită să fie numită compoziție muzicală numai dacă are o linie, o melodie sau, și mai bine, melodii suprapuse”, era convingerea lui George Enescu.

Iar chemarea sa spre creație, ca transpunere a emoției în sunet, era infinită: a creat opera „Oedip”, una dintre cele mai complexe și solicitante partituri din lume. Iar spre sfârșitul anilor ’20, se gândea la o a doua operă, inspirată de povestea Meșterului Manole, pe care, însă, nu a mai apucat să o compună.

A fost un profesor exceptional, părinții violonistului Yehudi Menuhin mutându-se din SUA la Paris pentru ca acesta să poată lua lecții cu Enescu. Printre elevii săi se mai numără Dinu Lipatti, Arthur Grumiaux, Christian Ferras și Ida Haendel.

Un om generos şi implicat, un caracter model

Chiar dacă muncea enorm pentru a-și împlini visul de a compune și susținea concerte în întreaga Europă, George Enescu și-a adus contribuția la binele țării sale.

În timpul celor două războaie mondiale, Enescu a ales să rămână în România, deși ar fi putut să plece în străinătate. Își lua adesea vioara și mergea să le cânte răniților în spitale:

Dacă n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurdă înșiruire de sunete.

„Mi-a fost dat, nu o dată, să observ câtă înseninare înflorea pe obrajii suferinzilor după primele note. Această transformare în suflet e suprema rațiune de a fi a muzicii. Dacă n-ar exista minunatul ei ecou pacificator, purificator, muzica ar fi o absurdă înșiruire de sunete.”

George Enescu îi sprijinea și pe tinerii muzicieni. Multe dintre concertele date de Enescu la Sinaia sau la București susțineau cauze caritabile locale și naționale. Ca director onorific al Asociației Muzicale Române, George Enescu a făcut donații substanțiale pentru a plăti bursele acordate muzicienilor. În anul 1912, a susținut un turneu în România, strângând peste o mie de lire sterline – o sumă fabuloasă la acea vreme – pentru a înființa și acorda un premiu național de compoziție.

Ce-l face pe George Enescu un om de caracter, nu doar un muzician de anvergură? Demnitatea umană, generozitatea și căldura pentru prietenii săi. 

A intrat în legendă povestea poetului Tudor Arghezi despre prietenia lui George Enescu cu pictorul Ștefan Luchian. În ultimele săptămâni din viață, când pictorul era la pat, paralizat și abia mai putea să vorbească, Arghezi i-a făcut o vizită lui Luchian într-o dimineață și l-a găsit plângând. A aflat că, în noaptea precedentă, pe când pictorul zăcea în pat, Enescu venise la el în cameră, își scosese vioara și, fără să spună vreun cuvânt sau să aprindă lampa, i-a cântat prietenului său două ore fără întrerupere.

Toate acestea într-o discreţie şi-o modestie depline. Un prieten al maestrului îşi aminteşte că, în ultima perioadă a vieţii, bolnav fiind, nu a cerut niciodată nimic. “Ba da, o dată, o lingură de dulceaţă…”.

Dar poate cea mai puternică caracterizare a lui George Enescu vine de la discipolul său de suflet, Sir Yehudi Menuhin, celebrul violonist şi dirijor, unul dintre cei mai prestigioşi muzicieni ai secolului XX:

Dacă cititorul ar putea să-și închipuie mintea enciclopedică îngemănată cu inima cea mai generoasă și mai lipsită de egoism din câte pot exista într-un om cu o înfățișare nobilă și frumoasă, cu un chip romantic însuflețit mereu de un geniu creator, fie că vorbea, preda, dirija, cânta la vioară ori la pian și mai cu seamă atunci când compunea, imaginea tot n-ar fi completă. Enescu rămâne pentru mine cea mai extraordinară ființă omenească, cel mai mare muzician și cea mai puternică influență exercitată vreodată asupra mea“.

A plecat din România după instaurarea comunismului

Și totuși, acest om de geniu a trebuit să plece din România, în 1946, odată cu instaurarea comunismului. S-a stabilit la Paris, dar, chiar dacă prietenii devotați i-au fost alături și a păstrat legătura cu apropiații săi români, pentru el, anii scurși până la moartea sa, în 1955, au fost un exil. Autoritățile comuniste l-au invitat să revină în România, propunându-i să patroneze Săptămâna Muzicii Românești, în 1951. A condiționat acest patronaj de reprimirea în Academia Română a lui Dimitrie Gusti și a lui Constantin Rădulescu-Motru, precum și de eliberarea din închisoare a soției compozitorului Mihail Jora. În fața respingerii acestor condiții, George Enescu nu s-a mai întors în România.

Această atitudine dă un sens în plus descrierii lui Yehudi Menuhin, discipolul de care compozitorul român a fost legat cu o iubire aproape părintească, pentru care George Enescu era un ”om liber” și ”puternic”:

Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau parcă, sus și tare, că aveai în față un om liber, puternic, neîncătușat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început să cânte, avea o incandescență care depășea tot ceea ce întâlnisem până atunci„.

Distribuie