Firescul emoției asumate: Andrei Ioniță și Valery Gergiev pe scena festivalului George Enescu

Autor: Festivalul Enescu

Programul din 10 septembrie anunța, sec și liniștitor în același timp, o muzică menită să scoată sufletul de sub greutatea formidabilă și intensă a simfoniei de Bruckner de cu o seară înainte: Enescu – Simfonia I în Mi bemol major op. 13 (1905),  Saint-Saëns – Concertul nr. 1 pentru violoncel şi orchestră în la minor op. 33 (1873) și Rimski-Korsakov – Suita simfonică „Şeherazada“ op. 35 (1885).

Text de Sabina Ulubeanu, compozitoare

***

Așadar, o lucrare simfonică amplă, prima de acest tip pe care Enescu a considerat-o ieșită din cele de școală, în final o lucrare care a făcut școală, căci nu există compozitor care să nu se uite în primul rând la Rimski-Korsakov când învață orchestrație, și, între ele, un concert-bijuterie, ușor ca un fulg și romantic în cel mai frumos sens al cuvântului.

În Simfonia 1 de Enescu, Valery Gergiev și orchestra filarmonicii din München au relevat mai degrabă spiritul germanic și construcția riguroasă a lucrării, și au făcut-o impecabil, chiar cu bravură, accentuând  latura impetuoasă a compoziției în defavoarea celebrelor retrageri enesciene din partitură, importante pentru că sunt  vizibile chiar din debutul simfoniei: prima expunere a temei, la alămuri, este directă, viguroasă, pe când pasajul imediat următor o prezintă un pic amânată, mai dulce, la corzi, învăluită de întreaga orchestră. Aceste contraste sunt cele care dau savoare muzicii enesciene din prima perioadă a creației, atunci când studiile solide, recognoscibile în lucrări, făceau loc treptat originalității din apogeul carierei sale.

În cazul concertului de Saint-Saëns, am văzut o altă latură a orchestrei și a gentileței lui Gergiev: un acompaniament fin, delicat, irizări luminoase ale partiturii violoncelului în orchestră, o grijă aproape paternă cu un mix de admirație pentru solist, un veritabil dialog al firescului.

Termenul nu este întâmplator ales. Căci acest poem-concertant ce se cântă fără suflare a fost interpretat de foarte tânărul Andrei Ioniță într-o manieră rară în zilele noastre: de o naturalețe impresionantă, fără emfază, fără exagerare, foarte adânc și foarte asumat sentimental, acel sentimental de bună calitate care te poartă spre scopul final al muzicii romantice: de a îți accesa trăirile universale care ne animă în demersurile personale.

E un dar unic pe care îl posedă Ioniță, în orice ar interpreta, și care s-a observat și în cele două bisuri. Abordează fiecare lucrare cu seriozitate și filtrul personal pe care îl aplică nu conține niciun fel de artificiu „la modă”. E submis partiturii și compozitorului, și ajunge în acea zonă înaltă în care știința compoziției întâlnește transa. Fără a exagera, îl văd pe viitor în continuarea marilor clasici a interpretării mondiale: Rostropovici, Richter, îndeosebi Oistrach, tocmai  prin grija în primul și în primul rând față de muzică și mai puțin către ineditul căutat, deseori artificial care se „poartă”.

Andrei Ioniță pare să fi înțeles că originalitatea supremă se obține firesc dacă te apropii de muzică direct, dacă ai răbdare ca sensurile să ți se releve gradual, pe măsură ce acumulezi experiență nu doar de concert, ci și de viață.

Sigur că sunetul său e impecabil, că frazarea nu e cuminte, ci pozitiv curajoasă, și probabil va fi pe viitor și mai curajoasă în Bach, că instrumentul îl ajută să fie egal în toate registrele, că tehnica sa este excepțională. Dar curajul de a simți firescul și de a ne ajuta pe toți să lăcrimăm odată cu el e ceea ce îl diferențiază în această epocă a tehnologiei nebune și a conceptualismului care – fără ca aceasta să fie un lucru rău – guvernează toate laturile artei. Andrei Ioniță cântă ca să ne dea de  înțeles că sentimentul este cel mai complex concept.

În această notă a firescului se înscrie și Şeherazada, lucrarea de de încheiere a celor două seri cu Filarmonica din München și Gergiev. E o muzică așteptată cu drag de majoritatea melomanilor, cu interes de studenții compozitori și dirijori – marea lecție despre orchestră,  și în care Gergiev a fost un povestitor strălucitor, hotărât, totodată rafinat, gentil și subtil.

Cu solo-urile de vioară colorate- de la un surprinzător deciso în debut la din ce în ce mai delicat, compartimentele orchestrale bine puse în valoare de gestul dirijoral și o construcție impecabilă, ne-am luat rămas bun de la  această formație copleșitoare, într-unul dintre momentele memorabile ale acestei ediții de Festival, sperând să îi reauzim cât mai curând în România.