Enescu e al nostru și al lui Antonio Pappano

Autor: Festivalul Enescu

Concertul a început brusc. Ceaikovski pentru pian și orchestra, fan favourite, lucrare care umple orice sală de pe glob. Cam bruscă și destul de nevariată a fost și interpretarea solistei, Beatrice Rana, pe care o așteptam cu nerăbdare după ce am văzut pe youtube clipuri în care explică cum s-a apropiat de variațiunile Goldberg de Bach. Are un discurs convingător, și cald, și elevat, și matur pentru cei doar 24 de ani ai ei.

Text de Sabina Ulubeanu, compozitoare

Din păcate, concertul de Ceaikovski a părut să o depășească, nu atât tehnic, câteva note murdare chiar nu contează în economia unei interpretări, ci fizic, căci sunetul în forte a fost strident, fără amploare, și mai ales imaginativ, interior: construcția muzicală a suferit de monotonie, a fost în registrul unei abordări clasice, dar fără a se putea sesiza diferențieri substanțiale de culori, stări, idei.

Într-o stare de ușoară insatisfacție și reticență m-a găsit așadar partea a doua a serii, cu Simfonia a III-a de George Enescu.

Urmau să îmi fie rapid spulberate.

Ce are specific Simfonia a III-a de George Enescu  e trecerea treptata de la expunere viguroasă  la diminuare  a energiei.  Însă aceasta aparentă pierdere nu se poate realiza muzical decât cu o concentrare  imensă: cu o implozie a ideilor și o grija pentru fiecare strat din polifoniile și heterofoniile enesciene.

Ce am auzit de la Pappano și orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia  din Roma a fost poate cea mai puternică prin intimism versiune a acestei simfonii.

Dirijorul a tensionat treptat expunerea temei care străbate cele trei părți, inserată din ce în ce mai subtil în structuri: prima data demonstrativ, apoi aproape lasciv, insinuant, până la tensiunea maximă a unor pianissime în partea a treia, recognoscibile motive doar pentru o ureche avizată, dar care trebuiesc accentuate, căci ele dau coerența întregului și pentru cei care nu simt nevoia să o explice articulat.

Antonio Pappano își iubește ansamblul, iubește muzica lui Enescu și îi conferă, dintotdeauna, pe lângă subtilitate,  căldură în profunzimea elegantelor introspecții lirice. Nu grandoare, ci contemplație, iată un mesaj curajos pentru această epocă pe care o trăim, mesaj  la care deopotrivă generațiile viitoare de artiști și publicul au nevoie să se gândească.