De vorbă cu publicul | Cele mai frumoase concerte de la Festivalul Enescu 2017

Autor: Festivalul Enescu

Care au fost dirijorii care au excelat, cum îi cheamă pe pianiștii care au atins (și) clapele emoționale, ce ne-a rămas din sunetul marilor orchestre? Aflăm dintr-un scurt sondaj făcut duminică seara, la final de festival. „Ultima noapte de dragoste” – cum scria pe Facebook unul dintre fotografii oficiali ai evenimentului, Cătălina Filip.

Un material de Adina Scorțescu

Andreea Georgeta Pora, pensionară, vine la festival din 1964: „Eu rămân cu Mehta. Îl iubesc de când era tânăr și a venit prima oară la festival. Subțirel, cu pielea smeadă, era ca un vrăjitor… Toată lumea era înebunită după el, și femei, și bărbați. La 81 de ani, se mișcă un pic mai greu, dar tot fascinant a rămas. Și tot fără partitură dirijează.”

 

Horia Andreescu, dirijor: „Nu am văzut chiar toate concertele, pentru că am fost plecat, dar, oricum, mi-au plăcut foarte multe. Inclusiv cel din seara aceasta și cele două dinainte. Rar auzi un astfel de Enescu, o Simfonia a III-a!  Ce să mai zic de opera Oedipe, cu o astfel de orchestră… Din fericire, n-am mai fost obligați să vedem, așa că lumea s-a concentrat pe ascultatul acestei muzici extraordinare, care are expresivitate și culoare. A fost un festival extraordinar! Ceea ce se face prin acest festival realmente duce numele lui Enescu în lume.”

          

 

Carmen Monica, medic: „Mi-a plăcut mult prima seară de vineri, în care au fost Jaroussky, apoi Pittsburgh și Cosi fan tutte. Cea mai frumoasă seară din festival! Apoi, ca simfonii, mi-a plăcut foarte tare Prokofiev-ul din seara aceasta, cântat de Concertgebouw. După Liverpool Philharmonic, Concertgebouw este orchestra mea favorită. Mi-a plăcut foarte mult Ceaikovski interpretat de Pittsburgh – îl țin minte și acum.

Cel mai bun concert pentru pian… Se bat pentru locul întâi Prokofiev III, pe care l-a cântat Lugansky, cu Rahmaninov II, al lui Trifonov.

Cel mai bun violoncelist a fost Queyras, în recital la Ateneu. Revelația festivalului, în ceea ce privește pianul – de departe! – Kirill Gerstein, pe care sper să-l mai vedem. Numai că, din păcate, cântă foarte mult în America… (râde).”

 

 

Corina Dima, specialist marketing, absolventă de Conservator: „Hm, este foarte greu să aleg 3 momente din 3 săptămâni doldora de muzică bună. Dacă ar fi să aleg dintre solişti: Andrei Ioniţă, cu siguranţă! Un concert extarordinar al unui muzician atât de tânăr, 23 ani! Ştiam că a câştigat Concusul Ceaikovski acum 2 ani şi am fost impresionată de faptul că a studiat Colegiul Sf. Sava, un liceu teoretic. Şi a ajuns la aşa o performanţă, e incredibil! Iar bis-ul, Lebăda lui Saint-Saens a fost copleşitor. Am văzut bărbaţi în toată firea ştegându-şi lacrimile, nu glumesc, cred că a fost concertul cu cele mai multe lacrimi.

La orchestre mari, fără să ezit: Royal Concertgebouw Orchestra! Ambele seri au fost minunate, dar, ca să aleg una – Simfonia a IV-a de Mahler din prima seară. Orchestra aceasta este cea mai rafinată, după părerea mea. Pe lângă tehnica desăvârşită, sunetul orchestrei are o profunzime aparte şi reuşeşte să transmită atâtea subtilităţi, fiind capabilă, în acelaşi timp, în partea cealaltă, de foarte multă energie şi forţă. Perfecţiune e numele lor!

La orchestrele mici care au fost la Ateneu mi-e foarte greu. Un moment special a fost concertul Cameratei Salzbug cu Tiberiu Soare dirijor, un program de muzică românească fresh şi surpinzător, în sensul bun al cuvântului: Simfonia Concertantă pentru 2 piane, de Dinu Lipatti (parte a doua, în special) şi Simfonia a III-a de Dan Dediu cu atât de multă creativitate şi umor!

De altă factură, dar tot un concert special: Saint Martin cu Joshua Bell, concertul lui Bruch. Şi încă o menţiune, dacă se poate, m-am bucurat să ascult Enescu, în 2 interpretări foarte bune, pentru Oedipe şi Simfonia a III-a.”

Cristina Lascu, jurnalist: „Recitatul lui Bryn Terfel, recitatul violonistului Ray Chen, David Grimal și Les Dissonances… Astea au fost toate la Ateneu. Sigur, și recitatul lui Jaroussky, cu ansamblul L’Arpeggiata. Dar Cosi fan tutte, de la miezul nopții! Am stat până la 2 noaptea… Aici, la Sala Palatului, mi-a plăcut foarte mult concertul de Prokofiev cu Lugansky. Apoi Santa Cecilia cu Antonio Pappano – Simfonia Reînvierea de Mahler… Au fost foarte multe highlight-uri în acest festival! Totul a fost la superlativ: soliști fabuloși, dirijori de legendă deja… Chiar dacă nu sunt toți de vârsta lui Zubin Mehta. (râde) Cum să nu-mi amintesc de bisurile fabuloase date de Filarmonica din Pittsburgh – cele două polci de Strauss care sunau ca pe coloana sonoră a filmului <<Marele Vals>>, cu care am crescut… Aveam 10 ani când îl urmăream la televizor, iar acele polci au sunat exact ca atunci!”

 

Cristina Enescu, jurnalist: „Eram mai devreme la standul de CD-uri și vedeam numele de pe coperte – Marta Argerigh, Daniele Gatti, Mischa Maisky… O grămadă de oameni pe care i-am văzut live! Noi scriem despre astfel de evenimente dar, de fapt, dăm rotocoale. Pentru că e imposibil să pui în cuvinte bucuria pe care ți-o dă un spectacol live! Eu m-am îndrăgostit de Gatti, pentru că mi se pare un lord, de la modul în care vorbește, în interviuri (pentru că așa l-am cunoscut mai întâi), până la modul în care dirijează – e ca un amiral la prora unei nave foarte puternice. Marta Argerich… Apoi Enescu cântat de mari maeștri ai lumii… Tot festivalul mi-a amintit de o idee dint-o carte de Éric-Emmanuel Schmitt, <<Viața mea cu Mozart>>, în care el spune că, pe la 15 ani, voia să se sinucidă; din motive de-ale adolescenței. Și a nimerit la un moment dat la o repetiție cu muzică de Mozart. Iar concluzia lui a fost: Dacă există atâta frumusețe pe lumea asta, chiar și numai pentru ea, merită să mai stau! Exact sentimentul acesta l-am avut de-a lungul festivalului. Dacă există toată această frumusețe – creată de dirijori, de instrumentiști, de cântăreți și de oamenii din spatele lor –, în ciuda lucrurilor negative din jurul nostru, viața chiar merită trăită!”