De ce Enescu este cel mai împlinit dintre noi

Autor: Enescu Festival

Începem o serie de eseuri de colecție semnate de Eugen Ciurtin, istoric al religiilor și profesor invitat al univeristăților din Paris, Roma și New Delhi. Sofisticat cunoscător al personalității lui George Enescu și fan, Eugen Ciurtin propune o perspectivă care ni-l (re)dezvăluie pe Enescu și ne pune în față o oglindă, dar și un exemplu. Veți putea citi eseurile sale despre George Enescu la fiecare final de lună până în septembrie, la începerea ediției 2017 a Festivalului Enescu, ediție care aduce 37 de lucrări de George Enescu în interpretări internaționale și românești, dintre care două în premieră istorică. Festivalul Enescu 2017 se deschide cu Oedipe sub bagheta lui Vladimir Jurowski și având proiecții multi-media live. Eseurile semnate de Eugen Ciurtin sunt structurate în cinci episoade, următoarele teme fiind: Complexul lui Oedip în secolul lui Enescu; Oedip: Sofocle, Tieck, Mendelssohn, Freud, Gide, Enescu; 400 de ani. Operele neîncheiate și Structura operei ca biografie.

 „În privința lui Enescu, însă, e și mai puțin lesnicios: nu-l cunoaștem și nu-l iubim cum s-ar cuveni (și ar fi același lucru). Dar ne-am obișnuit: face parte din peisaj, murmură cumva în fundal, e pe o bancnotă. Și când poți vorbi despre o supremă formă de împlinire? Niciodată nu e momentul propice. E acum, așadar.”

Text de Eugen Ciurtin 

Știu, îmi închipui, la fel de bine ca oricine: cum să mai aduci vorba, azi, între atâtea eșecuri și orori ambientale, despre vreo formă de împlinire? Se pot ele cântări, se mai pot ele discerne? Zburdă a plastic unanim prea multe sosii pocite ale uneia eventuale – defectivul „succes”, politeistul rating, brand-ul & „imaginea” sunt furori – până când climatul în întregime e abolit de orice urmă a ideii de destin. E ilizibil și inconvenabil între miriadele de „oportunități” gureșe, însă la fel de evident e că nu așa oricând s-a trăit. Și numai armătura tradițională a ideii de destin mai poate explica împliniri care nu au cum intra în rețete și repetabil. În privința lui Enescu, însă, e și mai puțin lesnicios: nu-l cunoaștem și nu-l iubim cum s-ar cuveni (și ar fi același lucru). Dar ne-am obișnuit: face parte din peisaj, murmură cumva în fundal, e pe o bancnotă. Și când poți vorbi despre o supremă formă de împlinire? Niciodată nu e momentul propice. E acum, așadar.

 Artist în rezidență: Enescu în război

Spre deosebire de foarte mulți alții, Enescu își cunoștea țara. Țară, aici, înseamnă pur și simplu să bați sute de locuri și să vorbești pentru prima dată cu mii de oameni cu care vorbești pentru ultima dată. Nu se mai știe ce poate însemna asta, de când actul ca atare a fost confiscat și desfigurat de politicieni. S-a scris una sau alta despre dramele bărbaților mobilizați odată cu intrarea în marele război, acum centenar? Enescu a fost probabil cel mai mobilizat soldat din istoria fronturilor acestei părți de lume. Nu l-a silit însă nimeni, nu l-a încurajat nimeni, și nimeni nu l-a putut împiedica. El, care era așteptat pretutindeni în lume, a cântat pulverizând ideea de onorariu în proaste săli de pripas, în spitale și corturi de campanie, în circumstanțe inomabile și în aer liber, plantând Mozart și Bach în topografia lăutarilor.

Nu se cunosc, pur și simplu nu se cunosc cazuri de muzicieni atât de mari care să servească benevol, masiv și îndelungat cauze care, la prima vedere, n-ar avea legătură cu arta lor. N-a făcut nimeni asta – cu un aplomb care poate fi catalogat (îmi cer iertare, însă atât de puternice sunt acele scene) drept orfic. Iar cui i se pare nelalocul lui acest cuvânt, i se recomandă să caute altele, neîndoios mai apte, cu condiția să ia în seamă măcar relatarea lui Jean Bobescu despre acei „estropiați, în cârje sau cu proteze, cu ochii acoperiți de straturi de tifon, cu ambele picioare amputate, cărnuri zdrențuite de schije și gloanțe” care nu-l puteau decât diviniza și la care se ducea „de la pat la pat, de la brancardă la brancardă, de la scaun la scaun”, sau a lui Jora, pe moarte la douăzeci și cinci de ani, care știe, abia ieșit din încă o operație fără anestezie, că a fost – Enescu i s-a prezentat la căpătâi ca un frate – „înviat din morți”. Să nu fie orfic acest efect, dar să se știe că răniții care își pierduseră câte un braț se strângeau instinctiv câte doi ca să-l poată, plângând, aplauda. Față de asta, orice tumult după un bun concert azi e, în fond, politețe și industrie searbădă, reacție brăzdată cum e, câteodată până la schimonosire, de gânduri cu mult mai impure.

George Enescu and Yehudi Menuhin Archive Photo

George Enescu și discipolul său, violonistul Yehudi Menuhin

„Spre deosebire de foarte mulți alții, Enescu își cunoștea țara.”

Cam cum se întâmpla asta? Iată o scrisoare către (pe atunci locotenentul) Alfred Alessandrescu, amândoi fiind în Iași. „Scumpe prietene, mi se cere să fac muzică mâine, duminică, către orele 5, la cercul de convalescență a Diviziei a patra (la 6-7 km de aici). Căpitanul D., însărcinat cu organizarea acestui lucru, îți face două rugăminți: mai întâi ca să ai bunăvoința de a cânta cu mine și în al doilea ca să stărui pe lângă gazda d-tale să ne împrumute pianul său, care va fi transportat cu toate onorurile cuvenite și adus înapoi idem [în Sărărie nr. 153]. Mai întâi e posibil? Dacă nu, voi scârțâi singur la vioară. Dacă da, voi fi fericit ca niște sărmani convalescenți să asculte ceva complet. Din toată inima, George Enescu.” Să ieși din aproape nimic, să formezi alți, incredibil de mulți alți oameni, discipoli care se cred cu abnegații diverse colegi și prieteni deja, iar apoi să-i rogi frumos să te secondeze, și să îndrăznești chiar să le ceri asta, cu o zi înainte, cu tot cu un pian ambulant, înțelegându-se că programul îl vor putea stabili ei… „Dacă nu, voi scârțâi singur la vioară”!…

„Aflat în București în 1942, intervine în persoană la mareșalul Antonescu pentru soarta romilor în curs de deportare, spunându-i respectivului nici mai mult, nici mai puțin că va pleca și el „în caz de-i duce muzicanții la Bug”.

Ce om a fost acesta? La Ateneu, în 1936, avea în programul de concert un Ernest Bloch. Buna sală era înțesată de rele. Huiduiau contagios acei mutanți ai afoniei de orice speță, legionarii. Vi se pare că nu suportați un compozitor evreu? atunci veți asculta în schimb un Kaddish – le-a spus autoritar, și l-a cântat pe al vechiului coleg și prieten Ravel. Aflat în București în 1942, intervine în persoană la mareșalul Antonescu pentru soarta romilor în curs de deportare, spunându-i respectivului nici mai mult, nici mai puțin că va pleca și el „în caz de-i duce muzicanții la Bug”. (Muzicanți care de altfel, ani înainte, la Craiova, își zdrobiseră viorile când l-au auzit cântând: plângeau și spuneau că ei se lasă de meserie, asta înainte de a-i săruta mâinile ca să-l propună – în foaier – bulibașă.) Când evreii persecutați erau încolonați să dea zăpada pe Cale, Mihail Sebastian și Arion Roșu printre ei, Enescu vine deseori, vine el însuși, vine la șaizeci de ani și își instalează un samovar în fața Bisericii Albe: ca să le împartă în tăcere un ceai cald.

 Rugina ca doime

Șaizeci de ani după moartea lui, subzistă probleme (mari, unele), în editarea, multiplicarea și chiar procurarea partiturilor, ceea ce în cazul altor câțiva giganți contemporani ar fi de negândit. Recordurile pe care Enescu le-a încasat în materie de editare defectuoasă sau lipsă le-au depășit chiar și pe cele repurtate de Eliade. Puțini își amintesc acel proiect american devoalat pe vremuri de Norman Manea în Monitorul de Suceava (se întâmpla în 1995). A fost încurajator că un ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, a încercat să-l stabilizeze ca prioritate propunând o editare integrală, dar… Și ar fi dezastruos ca o ediție completă și accesibilă a întregii opere a lui Enescu să nu poată fi izbutită (Eliade rămâne și în privința asta un caz) nici măcar azi.

A rămas, însă, sau ar trebui în sfârșit să devină de pomină istorieta cu editarea Pièces impromptues, scrise înainte de intrarea în război, rătăcite în vremea refugiului de la Iași, regăsite abia după moartea lui Enescu – și editate a masacru. Muzicologi și pianiști probi (Ferenc László, Clemansa Firca, Raluca Știrbăț) au remarcat că, în contrast cu scrisul lui Enescu, cei care le-au editat (în chip de îndoielnică Suită a III-a op. 18) n-au putut sesiza covârșitor de subtila diferența dintre cerneala limpede a notelor și intercalatele pete de rugină. Astfel camuflate în portativ, petele de rugină au devenit – pesemne pentru întâia oară în lunga istorie a fierului folosit de om – note. Onerosul circumstanței e feroneros: mon æil, rugina ca doime! „Magia există”? Sigur că poate exista – dar cine întreabă? Și sinistrul, iată, există: după alții, picurii de rugină strămoșească tind a fredona. Te poți abține să vezi mai departe? Nu te poți. Câtă ingenuă materie irosită în cuprinsul baștinei, câtă vocație puternic creativă în intemperii, cum de nu compunem mai mult și mai bine cu așchiile, cu glodul sau cu chiciura, și de ce de fapt n-ar fi „prelucrători prin ruginire” în nomenclatorul de meserii?

 

„Dar cum ar fi Enescu cel mai împlinit român, devreme ce această lipsă a autolamento-ului nu e românească deloc? După primul atac cerebral, în timpul unui concert în Anglia, în 1950, nemaiputând vorbi și ca să-și asigure prietenii că își va reveni, Enescu a început să fredoneze, cu vocea lui nepământesc de impunătoare acum pierită, ceea ce tocmai dirijase (Bach).”

George Enescu

George Enescu într-o fotografie rară de arhivă

Patru sute de ani

Muzică absolută în aceeași măsură halucinantă, îmbietoare și dârză, muzica lui Enescu e, tehnic chiar, împlinire într-un sens mai straniu: n-ar fi putut fi în nici un caz mai mult nici dacă toți, de la Monteverdi la Fauré, ar fi fost (ridicol, nu?) români. Oricine ar putea verifica, de la (cum să alegi?) adolescentele urgențe cinematografice din prima parte a Sonatei nr. 1 pentru cello și pian, până la minunea suspendată în moarte care e Voix de la nature: Nuages d’automne sur les forêts. Spre sfârșit, infirmități și interdicții stricte i-au luat chiar și actul de a compune, în întregime. „Era făcut din muzică”, spuneau despre Enescu și cei mai tineri care l-au putut cunoaște în anii 1940-1950, iar alții adăugau că, strivit de neputința de a se mai exprima în muzică, nu se plângea. Avea oroare de asta: dar cum ar fi Enescu cel mai împlinit român, devreme ce această lipsă a autolamento-ului nu e românească deloc? După primul atac cerebral, în timpul unui concert în Anglia, în 1950, nemaiputând vorbi și ca să-și asigure prietenii că își va reveni, Enescu a început să fredoneze, cu vocea lui nepământesc de impunătoare acum pierită, ceea ce tocmai dirijase (Bach). Puțin înainte de sfârșit i-a încredințat unui prieten mai tânăr (Marcel Mihailovici) că i-ar trebui patru sute de ani pentru a exprima ceea ce strânsese. Un imens și uitat cuvânt enigmatic: ne conține cumva, dar nu înseamnă nimic – dacă nu cântărești împlinirea lui.

Un prim fragment din acest eseu a fost publicat în Dilema Veche nr. 637, 5-11 mai 2016, p. 14.

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor. A fost profesor invitat al universităților din Paris (École Pratique des Hautes Études – Sciences historiques et philologiques), Roma (La Sapienza), New Delhi, Mumbai. În 2005 i s-a decernat premiul de indianistică al Académie des Inscriptions et Belles-Lettres (Paris), iar din 2008 este secretarul Consiliului științific al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române. A urmat cursuri de pian, însă a preferat – precum câțiva alți colegi europeni – India. Dar e convins că pentru Enescu s-a făcut la fel de puțin bine pe cât pentru Eliade. Unele dintre publicațiile sale internaționale sunt accesibile la acest link.