Daneie Gatti, dirijor: „Sunt într-o căutare a adevărului”

Autor: Festivalul Enescu

Născut la Milano, Daniele Gatti a devenit unul dintre cei mai semnificativi dirijori de concert și operă din lume. A deținut, de asemenea, diferite poziții importante la instituții muzicale prestigioase precum Teatro Comunale din Bologna, The Royal Philharmonic Orchestra, Orchestre National de France, Opera din Zurich, Orchestra dell’Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma. Anul acesta, el a dirijat două concerte, cel din 24 septembrie fiind concertul de gală care au încheiat ediția 2017 a Festivalului Internațional George Enescu.

Interviu de Cristina Enescu

Daniele Gatti este cunoscut pentru modul atent, extrem de profesionist, uneori capricios în care abordează muzica, dar totodată și pentru pasiunea și nuanțele vii pe care le aduce. Capabil să creeze o comunicare foarte fluidă cu muzicienii, el însuși este un spectacol muzical demn de urmărit în timpul concertelor. Fie prin mișcări dramatice, puternice, sau prin indicații dirijorale aproape imobile și silențioase, Gatti este cu siguranță un muzician care vibrează intens.

„Vorbește, vorbește!” sau „Ați putea să cântați precum ideea unei amintiri?” sunt exemple de indicații prin care conduce muzicienii de sub bagheta sa cât mai aproape de ceea ce el numește ”adevărul”, după cum se poate vedea în “Daniele Gatti – Overture to a Conductor” , un documentar din 2016 care îl urmărește în deschiderea stagiunii Royal Concertgebouw din Amsterdam. Cu 27 de ani în urmă, la sfârșitul unui circuit pe bicicletă, cumpărând unul dintre cele mai ieftine bilete, a fost fascinat de experiența ascultării acestei renumite orchestre. În 2016, în urma votului copleșitor al membrilor acesteia, Gatti a fost ales cel de-al șaptelea dirijor principal al celei considerate de mulți drept cea mai bună orchestră din lume.

Inspirând muzică și dirijând magie

La Mahler, Daniele Gatti ”caută aspectul teatral”. Falstaff-ul lui Verdi ”este un miracol incredibil”. Muzica lui Wagner ”are ceva ca de drog, te prinde”. Este un dirijor care abordează compozitori germani, ruși, francezi sau italieni cu aceeași măiestrie, găsind cumva doza adecvată între fidelitatea față de partiturii și manifestarea propriei sale personalități. În timpul celor două concerte de la Festivalul George Enescu 2017, Gatti a încântat publicul prin muzica lui Mahler și Haydn (alături de soprana Chen Reiss), iar în a doua seară cu Weber, Enescu și Prokofiev (împreună cu Konzertmeister-ul Royal Concertgebouw, violonistul român Liviu Prunaru). De mai multe ori a reușit să creeze momente lungi, vibrante de liniște între ultima notă cântată de orchestră și explozia aplauzelor.

Cu foarte puține minute înaintea ultimului concert, când culisele Sălii Palatului arătau ca un stup fremătând, maestrul Daniele Gatti a deschis ușa cabinei sale cu eleganța calmă a unui amiral. Un interviu de 7 minute și 55 secunde, și o impresie durabilă de a fi cunoscut un lord în ale muzicii și profesionalismului.

 Anunțându-vă ca noul dirijor principal al Royal Concertgebouw, New York Times v-a descris drept ”un iubitor creativ al riscului”. Alții spun că nu sunteți un muzician tradițional. Ce fel de dirijor considerați că sunteți?

(Râde) Sper că unul bun. Voi încerca să răspund astfel: când eram doar un băiat și studiam muzică (am început cu pianul la 12 ani), profesorul mi-a spus: ”Data viitoare, când revii cu lecția făcută, să îmi spui ceva despre muzica asta”. M-am dus acasă și am încercat să citesc muzica din fața mea, să o înțeleg și să îmi explic sentimentele. Asta mi-a marcat viața. Desigur, de-a lungul studiilor (de pian, apoi 10 ani de compoziție), am căpătat diferite instrumente de analiză a muzicii. Nu e vorba doar despre cum o simți. Lumea e plină de oameni care au muzicalitate. Diferența dintre amatori și profesioniști este că profesioniștii sunt capabili să ”reconstruiască” o piesă muzicală, pentru că știu cum a fost ea concepută din punct de vedere tehnic. Cred că, pentru a putea apărea pe o scenă, trebuie ca de fiecare dată când deschizi o partitură, chiar dacă este de Beethoven, să spunem, să fie ca și cum compozitorul mi-a dat-o mie, personal, cu o lună înainte de concert, și mi-a spus ”vă rog, maestro Gatti, puteți să cântați această piesă?” Pentru mine este important să am o relație cât se poate de strânsă cu partitura. Iar dacă partitura îmi spune că acest tempo sau celălalt este mai potrivit – desigur, nu cu scopul de a fi eclectic sau ciudat, dar având propria mea personalitate, încerc să înțeleg muzica și să o ofer publicului. Poate peste doi ani va suna altfel, dar va fi altfel pentru că m-am schimbat și eu ca om, iar experiențele pe care le am în viața mea influențează puternic ceea ce fac.

Sunt mai degrabă un dirijor care creează diviziune în rândul publicului. O spun din nou, nu e vorba de un tip de eclectism sau excentricitate, ci e o chestiune legată de cum înțeleg o piesă muzicală. Poate nu sunt un dirijor confortabil pentru unii. Cred că sunt unul care poate crea probleme.

Pe de altă parte, cred să sunt un muzician care poate fi și extrem de iubit, pentru că dacă oamenii vor să asculte o lucrare muzicală cunoscută într-un mod revizitat, atunci probabil le voi satisface dorința. Într-un fel e ca și cum te uiți la o fotografie – dacă vezi o imagine a Colosseum-ului, o recunoști ușor. Dar eu vreau să îți arăt o imagine a Colosseum-ului în timpul nopții și într-o anumită lumină. O să descoperi astfel un unghi sau un aspect al acelei imagini pe care nu l-ai mai văzut niciodată, pentru că ai privit doar acea imagine clasică, bine-cunoscută. Putem încerca să sondăm în adâncimea maximă a unei partituri, să căutăm semnificația intrinsecă a muzicii. Uneori încerc să citesc muzica și în alt tempo sau într-o altă articulație deoarece, în urma analizării partiturii dar și a propriilor mele viziuni și sentimente, asta este ceea ce doresc să ofer publicului.

Cum reușiți să fiți creativ și totodată „în mintea compozitorului”, cum spuneți uneori?

Asta pentru că compozitorul ne dă doar câteva indicații, restul este o enigmă pentru toată lumea. Diferența dintre un actor și un muzician este că pe actor îl poți înțelege ușor, un verb e tot un verb, un adjectiv e un adjectiv. Dacă spun „a fi sau a nu fi” într-un mod sau în altul, eu interpretez niște cuvinte pe care toată lumea le poate înțelege, dar în interior senzația, sentimentul este diferit de la o interpretare la alta. La fel e și în muzică.

Sunt în căutarea adevărului, iar o viață nu este suficientă pentru asta. Scopul meu este să ajung cât mai aproape de asta. Dar vă spun ceva: chiar și un dirijor se poate apropia de adevăr printr-o lucrare muzicală. Spre exemplu Bruckner, el schimba de trei sau patru ori o simfonie, tot nu era mulțumit. Scria partitura, apoi la câteva luni o reorchestra, tăia din ea…

Muzica e în continuă evoluție, nu e ca o haină, odată ce e gata, e gata. Muzica e tot timpul în mișcare. Pentru mine, asta înseamnă căutarea adevărului.

Ce anume face Royal Concertgebouw să fie una dintre cele mai bune orchestre din lume?

Cred că e factorul uman, sunt oameni fantastici aici, și sunt și muzicieni excepționali, desigur. Procesul de selecție este foarte riguros. Și toată lumea trage în aceeași direcție, ceea este cea mai importantă calitate posibilă.

De ce muzică sunteți sedus în această perioadă?

De compozitorul cu care lucrez în fiecare săptămână. Acum sunt logodit cu Prokofiev. Săptămâna viitoare, când voi cânta cu Berlin Philharmoniker, voi fi logodit cu Brahms și Hindemith.