Barenboim. Michael, nu Daniel. 10 secunde de poveste

Autor: Festivalul Enescu

Text de Adina Scorțescu

Holul central de sub cupola Ateneului, joi, pe la 7 seara. Ultimele autografe au fost semnate, lumea a plecat acasă sau peste drum, la Sala Palatului, unde urmează să cânte poate cel mai comercial, mai “pe val”, mai “vânat” violonist din festival – David Garrett. În picioare au rămas ei doi: un bătrânel mărunt și subțire (Vladimir Askhenazy – celebrul pianist și dirijor, care câștiga primele premii internaționale la jumătatea anilor ’50) și un tânăr brunet, cu aluniță pe bărbie, care-l privește cu politețea unui nepot ușor plictisit.

“Scuză-mă că îți zic, dar unele expresii sunt exact ca ale lui taică-tu! Mă uitam la tine în timpul concertului, când făceai așa – (își arcuiește buzele, ca să-l imite) –… dar bineînțeles că alte lucruri diferă.”

“Da, nu putem să fim chiar la fel,” surâde Michael Barenboim, care probabil a auzit comentariul ăsta de sute de ori.

Ne retragem în cabină, pentru interviu. Pare ușor dezamăgit că nu sunt de la televiziune. “La TV spun cu totul alte lucruri! Sau alte minciuni…” Izbucnește în râs și începem discuția.

Există artiști care exprimă mult și pe scenă, și în afara ei. Tânărul Barenboim nu este unul dintre ei.

În urmă cu două zile posta pe Facebook o poză cu David Oistrach și Prokofiev (compozitorul al cărui concert pentru vioară l-a interpretat în seara asta), jucând șah. Îl întreb dacă, pentru el, contează povestea, contextul din jurul unei partituri sau unui compozitor. “Nu, am postat poza aia pentru că mi s-a părut amuzantă și pentru că mă plictiseam când așteptam pe aeroport. Dar ce am cântat azi n-are nicio legătură cu planul istoric sau personal.”

La 14 ani, devenea violonist în orchestra fondată de tatăl său, West-Eastern Divan Orchestra. La 18 ani pleca să studieze filosofia la Sorbona. Într-un interviu mai vechi, tatăl Barenboim povestește cum Michael l-a întrebat dacă să dea la Filozofie sau să continue cu muzica. I-a răspuns simplu: “Dacă îți pui întrebarea asta, atunci musai să te duci la Sorbona. Așa cum zicea Schoenberg, devii artist nu pentru că poți să fii, ci pentru că trebuie să fii. Însă, dacă te răzgândești după ceva timp, studiile îți vor fi fost oricum folositoare.”

După doi ani renunța la facultate, ca să se dedice full-time muzicii. În interviul de azi nu-mi confirmă dilema din tinerețe, ba dimpotrivă, spune că n-a renunțat niciodată la muzică și că a folosit tot ce a învățat la școală. “Dacă ajungi să analizezi corect un text de Kant sau de Hegel, atunci poți translata abilitatea asta spre o partitură de Beethoven, să zicem.”

Deși a crescut într-o familie de muzicieni, cu un tată care a avut și încă are o carieră fulminantă, zice că nu-și amintește clipele când și-a dat seama cât de talentați sunt părinții lui. “Nu-mi amintesc un moment anume. A fost ceva gradat, pe măsură ce eu învățam și deveneam mai bun, îmi dădeam seama la ce nivel ridicat se află ei și cât mai am eu până să ajung acolo.”

Acum are 32 de ani, locuiește la Berlin, este solist-concertist, căsătorit cu pianista rusă Natalia Pegarkova. Împreună au doi copii. O nouă familie de muzicieni, s-ar zice. Dar nu musai. Barenboim spune că i se pare importantă educația muzicală (pentru că transmite echilibru, structură, “pe lângă acel ceva ce nu poate fi exprimat”), dar nu își va impulsiona copiii să devină muzicieni profesioniști. Împreună au o viață obișnuită, cu vacanțe de vară în sudul Spaniei (“Am fost în vacanță două săptămâni și n-am exersat absolut deloc. Asta a fost și ideea, să stau cu familia… Cum ar fi să plec de lângă copiii ca să mă duc să cânt la vioară?!”).

Ce are în plus un solist-concertist față de un membru al orchestrei? “Are ceva în plus, dar nu înseamnă că e mai bun decât un membru ar orchestrei. Se vorbește mult în direcția asta, dar e valabilă și cea opusă. Procentul instrumentiștilor care nu pot fi soliști e la fel de mare ca cel al soliștilor care nu pot fi membri ai orchestrei. Abilitățile sunt diferite și, în parte, se pot învăța.”

Mâine dimineață zboară cu Ryanair la Berlin. Probabil o să aibă lângă el Stradivarius-ul pe care cântă de obicei, dar despre care nu vorbește (“Dacă un concert nu iese bine, e responsabilitatea mea, nu a viorii.”). Astăzi e doar o altă zi în care n-apucă să viziteze orașul în care a concertat (“De la geam arată bine. Poate apuc să văd mai mult data viitoare…”); dar pe scenă a fost bine.

Cum vorbesc muzicienii între ei, după concerte? Când își va suna diseară tatăl, ce-i va povesti?

“Eee, unii povestesc minute în șir, altora le sunt de ajuns 10 secunde…”

“… și dumneavoastră?” întreb eu, cu ultimul fir de speranță în glas.

“10 secunde. A fost bine.”

FOTO: Cătălina Filip